— Avem câteva lanuri şi răsaduri de legume, iar eu cresc câteva gâşte. Îmi vând produsele de patiserie la piaţă şi ne descurcăm binişor, spuse femeia, punând prăjiturile calde şi un urcior cu bere pe măsuţa bine curăţată. Anne muşcă
dintr-o prăjitură, iar amintirile copilăriei îi copleşiră
gândurile – zile însorite şi zile de iarnă în bucătărie, mâncând prăjituri direct din cuptor şi privindu-le pe bucătărese gătind şi ascultându-le bârfele, când ar fi trebuit să fie în camera ei, să coasă sau să citească.
— Dacă vă este greu, nu ezitaţi să apelaţi la mine, spuse ea când termină prăjitura. Mă voi asigura să nu înduraţi frigul sau foamea, când va veni iarna. Promite-mi că nu vei fi mândră şi îmi vei cere ceea ce ai nevoie.
— Vă sunt recunoscătoare, doamnă, spuse Martha. Foarte recunoscătoare, adăugă ea, împingând platoul cu prăjituri spre Anne.
După încheierea vizitei, Anne se întoarse la castel cu Lucy, oprindu-se pentru a privi râul şi ciorile din copaci, inspirând adânc aerul familiar. Ar fi putut fi fericită dacă ar fi avut copiii cu ea, gândi Anne. Şi pe Richard; deşi ar fi fost fericită
oriunde cu ei.
Pe măsură ce se apropie de salon, auzi muzică răsunând din solar. Încă purta mantia când merse spre uşa deschisă, bucurându-se de melodia care se auzea din încăpere şi, în timp ce asculta, un glas începu să cânte. Oprindu-se în prag, îl văzu pe Eduard, cu părul scăldat de soarele amiezii. Stătea cu spatele la ea, cântând la un clavicord. Deodată, devenind conştient că este privit, tânărul se opri şi se întoarse către ea.
— Te rog, continuă, îi spuse Anne. Este minunat. Şi, fără
să spună vreun cuvânt, Eduard continuă să cânte, iar muzica umplu din nou încăperea în timp ce Anne se aşeză pe un scaun şi ascultă.
— A venit o scrisoare pentru tine, spuse el când termină
melodia. I-o înmână, iar când Anne recunoscu scrisul surorii sale, se scuză şi merse în camera ei să o citească. Izzie îi 200
- ELIZABETH ASHWORTH -
spunea că ea şi John erau la Melling, şi întreba dacă era posibil ca Anne să o viziteze. Anne îi răspunse imediat, scriindu-i surorii ei că avea să sosească în ziua următoare.
Conacul fortificat de la Melling era lângă biserică, deloc departe de zidurile înalte care înconjurau mănăstirea. Era împrejmuit de un şanţ secat, iar ierburile creşteau dese pe sub podul basculant, pe care Anne îl traversă însoţită de Lucy. În timp ce un grăjdar îi ţinu iapa pentru a descăleca, Anne o văzu pe Izzie alergând în întâmpinarea ei, şi, după ce coborî din şa, o îmbrăţişă, ambele vărsând lacrimi de bucurie.
— Am crezut că ziua asta nu va mai veni niciodată, plânse Izzie. Mi-a fost foarte dor de tine.
— Şi mie de tine. Lasă-mă să te privesc! Anne făcu un pas în spate şi o studie. Izzie devenise femeie de când o văzuse ultima oară. Silueta i se împlinise puţin, dar chipul şi ochii de un căprui-închis îi erau neschimbaţi. Unde sunt copiii tăi? o întrebă ea.
— Înăuntru. Haide să îi cunoşti.
Izzie o luă de mână şi o conduse în casă, unde Anne văzu o doică ţinând un bebeluş pe un braţ şi o fetiţă de mână.
Chipul copilei i se părea dureros de familiar. Era doar cu puţin mai mică decât Katherine, iar Anne îşi dori să o ridice în braţe şi să o strângă la piept. Dar când întinse mâinile, micuţa făcu un pas înapoi şi îşi ascunse chipul în faldurile rochiei doicii.
— Jane, ea este mătuşa ta, spuse Izzie. Iar ea este micuţa Anne.
Anne luă bebeluşul, bucurându-se de senzaţia trupului cald şi greu din braţele ei, sărutându-i capul mic şi blond.
— Probabil că îţi este foarte dor de copiii tăi, spuse Izzie, privind-o. Nu aş putea suporta să fiu despărţită de ai mei.
— Durerea mă bântuie în fiecare oră din zi şi din noapte, spuse Anne, legănând bebeluşul care scâncea în braţele ei.
201
- POVARA LOIALITĂŢII -
Mă simt ca şi cum ar fi fost sfâşiată o parte din mine, iar acea rană nu se va vindeca niciodată.
— O, Nan, ce dezastru ai făcut din viaţa ta, îi spuse Izzie, punându-şi braţul în jurul ei. Ai fi putut fi fericită, ca mine, dacă ai fi avut răbdare şi l-ai fi aşteptat pe Eduard.
Anne puse copilul înapoi în braţele doicii.
— Am fost fericită, spuse ea, până au venit cei din familia Stanley. Nu te aştepta să vorbesc frumos despre ei. Nu o voi face niciodată!
— Nu te certa cu mine, o rugă Izzie. Nu este vina mea. Îi făcu semn doicii să plece. Vino în solar să vorbim, să nu fim supărate una pe cealaltă.
O conduse pe Anne la etaj, într-o cameră mică din spatele casei, care dădea într-o grădină înconjurată de ziduri, unde creşteau lavandă şi cimbru; aromele lor intrară printr-o fereastră deschisă, purtate de briza verii. Anne rămase tăcută. Se simţea furioasă atât pe sine, cât şi pe sora ei. Nu voia să se certe cu Izzie, dar dezaprobarea ei continuă, rostită
şi nerostită, faţă de Richard o durea mai mult decât îşi putea explica.
— Vino, ia loc şi spune-mi cum stau lucrurile la Hornby, spuse Izzie, bătând uşor cu palma perna de pe pervazul ferestrei.
— Toţi foştii servitori au fost izgoniţi şi înlocuiţi cu servitorii lui Stanley, îi spuse Anne. Cedric şi Martha locuiesc într-o colibă micuţă în sat, iar marea majoritate a plecat să
caute de muncă în altă parte.
— Doar nu sunt toţi servitorii de la Lathom?
— Nu. Am o servitoare din sat. Lucy Payne, fiica femeii-vraci. M-a însoţit astăzi. Dar bucătăresele şi restul slujnicelor de la bucătărie sunt toate nişte străine. Pare atât de ciudat.
Când mă uit pe fereastră sau merg prin castel, mă tot aştept să vă văd pe tine sau pe unchiul James.
— Soţul tău se poartă frumos cu tine?
