— Cu siguranţă, nu am idee despre ce vorbiţi, răspunse Anne, aşezându-se pe fotoliul contesei de Richmond, de unde ridică un goblen, gândindu-se că s-ar fi putut apăra cu acul, dacă ar fi fost mai mare.
— O, nu face pe fecioara cu mine, dulce Anne, spuse el, venind şi lăsându-se pe vine lângă ea, pentru a-şi pune apoi mâna mare, ca o labă de animal, pe genunchiul ei. Îţi pot garanta plăceri cum nu ai mai simţit vreodată, îi şopti el la ureche. Toate amintirile despre Richard, ducele de Gloucester, se vor şterge în curând.
— Sunt o femeie măritată, Sir William! Soţia nepotului dumneavoastră. Vă rog să nu îmi vorbiţi astfel!
— Plăcerile trupeşti nu sunt un lucru de care să ne ruşinăm, Anne, insistă el, încercând să îi ia mâna într-a lui.
Păcat că nu te-am putut învăţa lucruri încă de când erai fecioară, dar acum că ai avut experienţe cu băieţi nepricepuţi, mă vei aprecia şi mai mult. Te rog, Anne! Spune-mi că vei veni la mine, şi nu vei regreta.
Anne nu crezuse că va fi vreodată atât de bucuroasă să
vadă chipul aspru şi dezaprobator al soacrei sale vitrege, dar apariţia lui Margaret Beaufort aduse o întrerupere binecuvântată a tiradei nedorite a lui Sir William. Contesa se încruntă când îşi văzu goblenul în mâinile lui Anne, iar ea îl puse pe braţul fotoliului şi se ridică.
În timp ce o făcu, Sir William o prinse de încheietura mâinii.
— Nu uita cine ţi-a trimis pe furiş toate scrisorile de la sora ta, şopti el, respiraţia fiindu-i fierbinte pe urechea ei.
192
- ELIZABETH ASHWORTH -
Îmi eşti datoare, şi intenţionez să recuperez ceea ce mi se datorează.
Anne îşi trase braţul din strânsoarea lui. Cu Eduard Stanley se putea descurca pentru moment, dar nu se aşteptase la o reînviere atât de insistentă a atenţiilor din partea lui Sir William.
Îi urmă pe membrii familiei Stanley la capelă pentru slujbă, iar apoi, când se aşezară la masă, îl observă pe lordul Stanley privind-o când pe ea, când pe fiul său.
— Pot avea încredere că v-aţi făcut, amândoi, datoria?
întrebă el, tăind o bucată de brânză şi punând-o peste pâinea de pe farfuria sa.
— Da, tată, minţi ea, aruncându-i o privire ameninţătoare soţului ei stânjenit.
— Atunci, nu va mai dura mult până vom avea un moştenitor. Sper să fie un fiu, îi spuse el.
— O, sunt convins că un moştenitor Stanley vom avea, într-un fel sau altul, spuse Sir William.
Anne se înecă cu pâinea şi bău grăbită o gură de bere pentru a-şi linişti tusea. Contesa de Richmond se încruntă, iar când văzu că nimeni nu era atent, Sir William îi făcu semn cu ochiul, apoi îşi bătu nepotul pe spate cu palma.
— Poate că ar fi necesară puţină instrucţie! râse el în timp ce Anne se întreba dacă Eduard putea deveni mai roşu de atât la faţă.
— Când vom pleca la castelul Hornby, domnul meu? îl întrebă Anne când putu din nou să vorbească.
— Cred că ar trebui să plecăm în curând, răspunse Eduard, iar Anne se arătă recunoscătoare pentru autoritatea neaşteptată din glasul lui. Sunt nerăbdător să îmi inspectez noua casă.
— Mă gândeam că aţi putea sta aici pentru încă o vreme, spuse lordul Stanley. Hornby este un loc destul de îndepărtat, ştii doar.
— Cred că ar trebui să plecăm în curând, repetă Eduard.
N-ar fi prea înţelept să lăsăm castelul nepăzit.
193
- POVARA LOIALITĂŢII -
— Cum doreşti, spuse tatăl său. Nu cred că vă va face rău, ţie şi soţiei tale, să fiţi singuri şi să vă cunoaşteţi mai bine.
Presupun că nu ai nicio obiecţie, făcu el către Anne cu asprime.
— Niciuna, tată. De-abia aştept să îmi revăd pământurile din Hornby, îi spuse ea.
— Dar îmi va părea rău să ne despărţim atât de curând, spuse Sir William. Poate îmi veţi permite să vă vizitez? O privi pe Anne, iar ea înţelese prea bine aluzia din vorbele lui.
— Prefer să las această decizie în seama soţului meu, răspunse ea.
Sir William râse zgomotos.
— Vom vedea, spuse el, iar Anne îl observă pe Eduard privindu-şi uimit unchiul. Desigur, nu veţi sta tot timpul la Hornby, continuă el. Sunt convins că veţi fi invitaţi la Londra, la curte. Zâmbi cu viclenie, iar Anne îşi dădu seama că era hotărât să o aibă şi că avea să îi fie imposibil să îl evite la nesfârşit.
În acea săptămână porniră spre nord. Lordul Stanley le spusese răspicat că nu se putea lipsi de nicio trăsură, dar Anne se bucură să călărească iapa pe care o adusese de la Pontefract. Animalul fusese ultimul cadou din partea lui Richard pentru ea, şi, în plus, era docil şi supus, iar Anne descoperi că era mai uşor să meargă călare decât să
călătorească într-o trăsură. Nu se mai simţi atât de rău şi, cu toate că o dureau muşchii din pricina exerciţiului fizic neobişnuit, se bucură de faptul că stătea în aer liber.
Simţi un fior de nerăbdare şi de încântare când revăzu vârful turnului octogonal, şi, pe măsură ce drumul urca, întreg castelul din piatră cenuşie se zări. Ieşiră de pe drumul principal, iar Anne văzu râul licărind pe sub podul peste care trecu călare, străbătând apoi piaţa, unde standurile erau aglomerate cu oameni care cumpărau sau vindeau produse de la fermele din împrejurimi. Anne simţi un zâmbet răsărindu-i pe chip când trecură pe lângă biserică. Porţile 194
- ELIZABETH ASHWORTH -
greoaie din lemn ale castelului erau larg deschise, iar poarta cu grilaj de fier era ridicată. Doar câteva gărzi îi priviră
