încă două zile; două zile în plus cu John şi Katherine; două
zile în plus cu el. Şi, cu toate că ştia că Richard nu ar veni la ea ca iubit, spera să îşi facă puţin timp pentru a veni la ea ca prieten, înainte de a se dărui lui Eduard Stanley.
Ducele dădu aprobator din cap şi îşi puse mâna pe braţul ei, trimiţând un fior de dorinţă prin trupul ei.
— Vor fi bine îngrijiţi. Îţi promit.
— Şi celălalt fiu al tău? întrebă ea după un moment, recăpătându-şi cumpătul. Cum se simte?
— Eduard este din ce în ce mai bine, slavă Domnului, îi spuse el. Ne-am temut pentru el, dar starea de sănătate i se îmbunătăţeşte. Aruncă o privire spre fiul şi fiica lor. Mă rog să crească la fel de puternic şi curajos ca aceştia doi.
— Şi eu mă rog, spuse Anne, care îşi dorea să îl întrebe despre soţia sa, în felul în care uneori voia să pună sare pe rană, dar nu o făcu, iar Richard nu pomeni nimic despre ea, deşi Anne ştia că Anne Neville nu era niciodată departe de gândurile lui.
Sosi dimineaţa în care trebuiau să plece şi, deşi Anne se aşteptase să plouă cu găleata, observă că cerul era senin şi ziua însorită, iar ea se simţi recunoscătoare de dragul 185
- POVARA LOIALITĂŢII -
copiilor, gândindu-se că îşi vor începe călătoria cu o zi frumoasă. Se îmbrăcă şi merse grăbită în camera lor, hotărâtă să li se alăture lui John şi Katherine pentru rugăciuni şi pentru a-i vedea îmbrăcându-se şi mâncând pentru ultima oară.
Îi sărută pe amândoi de îndată ce îi văzu. Micuţii erau încântaţi de călătoria spre Middleham cu tatăl lor, iar Anne încercă să fie la fel de veselă când ei îi puneau întrebări despre castel, la care ea nu putea răspunde.
Richard nu veni la ei, cu toate că în celelalte dimineţi ale scurtei sale şederi îi vizitase în camera lor. Anne îi mulţumi în gând că el îşi dăduse seama de nevoia ei nerostită de a-şi lua rămas-bun singură de la copiii săi.
O servitoare veni mult prea repede pentru a o anunţa că
lăzile şi cuierele erau încărcate şi caii pregătiţi. Anne aranja agitată hainele copiilor, asigurându-se că pălăriile le erau bine prinse şi mantiile încheiate. Dar ei erau nerăbdători să
plece la drum şi imediat ce Anne îi eliberă din braţele ei, alergară în curte, la poneii pe care li se promisese că îi puteau călări, cel puţin o parte din drum.
Richard aştepta. Soarele dimineţii îl lumina, iar inima lui Anne se opri pentru o clipă în loc când îl văzu. Privi cum copiii alergară la el fără ezitare, iar ducele îi ridică în şa, asigurându-se că picioarele le erau fixate în bride şi frâiele în mâini. Lui John îi permitea să călărească singur; un paj urma să conducă poneiul lui Katherine.
Trăgând aer în piept pentru a-şi recăpăta cumpătul, Anne se aplecă să-şi ia rămas-bun, hotărâtă ca ultima amintire a copiilor despre ea să fie aceea a unei mame zâmbitoare, nu a unei femei zguduite de lacrimi. Încercă să le spună că îi iubeşte şi că îi va fi dor de ei, dar gândurile lor erau deja la aventura care îi aştepta şi la noul lor cămin, părând să o fi scos deja din vieţile lor. Anne încercă să nu se simtă rănită.
Micuţii nu îşi dădeau seama de importanţa despărţirii, iar ea spera că, atunci când aveau să o facă, să nu îi simtă prea mult lipsa.
186
- ELIZABETH ASHWORTH -
În cele din urmă, Anne se întoarse spre Richard, care îi privise în timp ce ea îi sărutase pe copii şi le dăduse binecuvântarea ei. El făcu un pas înainte şi o îmbrăţişă.
Mâinile lui îi căutară conturul gâtului, strângând-o la piept, iar buzele îi mângâiară obrazul. Ea se agăţă de trupul lui familiar, savurând momentul, până când el o eliberă şi se întoarse, fără un cuvânt, spre calul său. Printre lacrimi, Anne îl văzu ştergându-şi ochii înainte să încalece. Richard nu îşi luă rămas-bun în timp ce ieşi din curte, dar Anne îl văzu privind înapoi când trecură pe sub poartă. Ea ridică
mâna, luându-şi la revedere, inelul ei din argint captând lumina soarelui. Nu ştia dacă avea să îi mai vadă vreodată pe el sau pe copii şi se rugă ca Anne Neville să se poarte bine cu ei.
Câteva zile mai târziu, bărbaţi înarmaţi sosiră din partea lordului Stanley pentru a o escorta la Lathom. Îi puseră în căruţe şi trăsuri toate lucrurile pe care ea le strânsese în anii petrecuţi la Pontefract şi, după ce le mulţumi servitorilor, cu pumni întregi de monede, Anne urcă în trăsura care o aştepta. Însoţită doar de o străină din casa Stanley, ea închise ochii într-o rugăciune tăcută în timp ce părăsiră
adăpostul zidurilor înalte ale castelului Pontefract şi porniră
spre vest.
Pe măsură ce se apropiară, casa Lathom părea neschimbată şi, cu toate că Anne se posomorî la vederea ei, se bucura de sfârşitul îndelungatei şi obositoarei călătorii.
Nimeni nu îi ieşi în întâmpinare. Un grăjdar o ajută să
coboare şi, în timp ce stătea lângă trăsură şi tremura, o servitoare deschise larg uşa casei. O tăcere ameninţătoare se aşternu când păşi înăuntru. Lordul Stanley o aştepta. Părea mai bătrân şi chiar mai sever în timp ce ochii lui critici o studiau. Tremurând, Anne făcu o plecăciune, moment în care ochii îi căzură pe femeia îmbrăcată în negru care stătea pe fotoliul lui lady Stanley. Aşadar, aceasta era lady Margaret Beaufort, gândi Anne, văduva lui Sir Henry Stafford şi noua 187
- POVARA LOIALITĂŢII -
soţie a lui Thomas Stanley. Avea reputaţia unei femei pioase, dar lui Anne i se păru mai degrabă acră şi posomorâtă.
Apoi îşi văzu soţul, pe Eduard Stanley. Crescuse înalt, iar umerii laţi îi erau puşi în evidenţă de o vestă din catifea de un verde-închis. Ochii lui şterşi, aproape ascunşi sub un breton des şi blond, o priviră la fel de dezgustaţi ca întotdeauna.
Tăcerea ostilă păru să dureze o eternitate, până când fu întreruptă de lordul Stanley.
— Salută-ţi soţia, îi spuse el fiului său, iar Eduard veni spre ea şi îi sărută mâna întinsă. O atinse cu buzele lui de parcă ar fi gustat o mâncare putredă, iar după ce i-o eliberă, Anne şi-o şterse pe furiş pe rochie.
— Servitoarea te va conduce în dormitorul tău, spuse lordul Stanley. Spală-te, pari murdară de pe drum. Apoi poţi coborî la cină, înainte ca soţul tău să te ducă în pat.
Anne bănui că propria ei expresie îngrozită se potrivea cu a lui Eduard, la acel gând. Se simţea rău după călătorie şi era obosită, astfel că sperase să fie scutită de umilinţa de a fi nevoită să împartă patul cu băiatul, măcar pentru o noapte.
Dar nu avea să fie aşa. Plecă uşor capul şi o urmă pe servitoarea tăcută în susul scărilor, spre camera în care fusese prizonieră înainte ca Richard să vină după ea. Arăta ameninţător de familiar. Cuierele ei fuseseră aduse, dar nu despachetate. Baia îi fusese pregătită, iar după ce fu ajutată
să îşi dezbrace hainele murdare, îşi scufundă trupul obosit şi care o durea în apa caldă şi parfumată. Servitoarea îi aduse o ţesătură moale şi începu să o ajute să se spele, dar Anne îi dădu permisiunea să plece, vrând să rămână singură şi gândindu-se să se scufunde sub apă şi să rămână acolo.
Dar, câteva momente mai târziu, tuşind şi înecându-se, cu gândul la Richard şi la copiii ei gonindu-i prin minte, recunoscu faptul că nu putea să comită acel păcat. Se prinse cu mâinile de marginile din lemn ale căzii şi, în timp ce se ridică, inelul ei captă lumina lumânării. Îl răsuci pe deget şi se rugă să îi dea putere. La urma urmei, nu ea alesese calea 188
- ELIZABETH ASHWORTH -
