De ce ar face un asemenea lucru?
Unchiul Robert scutură din cap.
— Disputa pentru pământurile Warwick a tensionat relaţia dintre rege şi fratele său. Nu îşi mai vorbesc în mod direct, doar îşi trimit mesaje irascibile. Şi am mai auzit că George de Clarence şi adepţii lui împart broşuri prin Londra, încurajându-i pe oamenii să se revolte împotriva regelui.
— Aşadar, încă îşi doreşte coroana pentru el însuşi, spuse Anne. Ştiu că lui Richard i-a fost greu să accepte lipsa lui de loialitate, când Warwick s-a răzvrătit. Presupun că nu este foarte încântat de această turnură a situaţiei.
— Nu, ducele este foarte supărat pe fratele său şi presimt că urmează probleme, spuse posomorât unchiul ei. Mai ales când Clarence afirmă sus şi tare că regele nu este fiul tatălui 179
- POVARA LOIALITĂŢII -
său, ci al unui arcaş francez, şi că el, Clarence, este monarhul de drept.
Paştele căzu în a şasea zi din aprilie a anului 1477, iar consiliul se suspendă. În drum spre nord, Richard se opri să
îşi vadă copiii şi pe Anne.
— Fratele meu Clarence a plecat la castelul Warwick, îi spuse el în timp ce se plimbau în jurul zidurilor castelului, în bătaia soarelui cald de primăvară. Iar sora mea, Margareta, încă solicită ajutor din Burgundia, dar regele nu vrea să
neglijeze tratatul cu francezii. Totul este un dezastru, spuse Richard cu o expresie absentă, în timp ce privirea îi era fixată
pe oraşul Pontefract. Nu ştiu cum se va încheia această
dispută cu George. Pune atât de tare răbdarea regelui la încercare cu afirmaţiile despre faptul că lui i se cuvine de drept coroana, încât nu pot vedea nicio rezolvare.
Anne întinse mâna pentru a-i atinge braţul, încercând să îl consoleze, dar de-abia îi atinse materialul hainei, că acesta se şi retrase. Tânjea să îl ţină în braţe şi să fie îmbrăţişată, la rândul ei, şi bănuia că sentimentul era reciproc.
Anne ştia că până şi cea mai uşoară atingere dintre ei i-ar distruge autocontrolul. Dar mai ştia şi cât de tare l-ar fi îndurerat pe el să îşi încalce jurămintele făcute soţiei lui, iar Anne nu voia să îşi asume vina – sau acuzaţiile lui, cum că l-ar fi ispitit.
Câteva săptămâni mai târziu, unchiul Robert îşi întrerupse călătoria spre Middleham, de la Londra, şi o vizită cu o expresie serioasă şi îngrijorată.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Anne când el intră în solar, unde ea îi broda lui Katherine o rochiţă pentru ziua de Sânziene.
— Regele l-a arestat pe Clarence şi l-a trimis în Turn, acuzându-l de trădare, îi spuse el. Anne îl privi cu ochii mari, nevenindu-i să creadă, în timp ce unchiul Robert începu să
explice. Clarence a acuzat-o pe ultima slujitoare a răposatei 180
- ELIZABETH ASHWORTH -
lui soţii, Ankarette Twynho, că a otrăvit-o pe aceasta. A spus că femeia i-a dat lui Isabel să bea un medicament amestecat cu otravă, la patru zile după naşterea copilului. Când el s-a întors la Warwick, între Paşte şi Rusalii, a trimis oameni înarmaţi pentru a o aduce pe femeie la castelul Warwick din Frome, unde locuia. A fost judecată şi, cu toate că a pledat nevinovată, a fost dusă la eşafod şi spânzurată în aceeaşi zi.
Şi asta nu este tot. După ce s-a întors la Londra, Clarence şi-a pus oamenii să împrăştie broşuri despre cum oraşul vuia de acuzaţii care mai de care mai groaznice împotriva regelui.
Eduard se teme că fratele lui, Clarence, a devenit prea puternic şi prea imprevizibil.
— Dar, cu siguranţă, regele nu îşi va executa propriul frate, nu-i aşa? întrebă Anne, lăsată cu gura căscată de evenimentele care avuseseră loc în timp ce ea se juca cu copiii ei sub soarele din Yorkshire. Ce spune Richard?
— Este foarte furios pe Clarence. Ştii că nu poate suporta nicio infidelitate faţă de rege. Dar nu pot să spun cu siguranţă ce se va alege de Clarence.
181
- POVARA LOIALITĂŢII -
CAPITOLUL 9
Iunie 1477-septembrie 1477
Iunie 1477 aduse mai multe probleme pe capul lui Anne.
De îndată ce scrisoarea purtând pecetea ghearei de vultur i-a fost încredinţată, ştiu ce conţinea. Era scrisoarea pe care o aşteptase, dar de care se şi temuse, şi nu era nevoie să o citească pentru a şti că soţul ei, Eduard Stanley, împlinise vârsta de paisprezece ani, iar ea era chemată la Lancashire pentru ca mariajul lor să fie consumat.
Primul gând al lui Anne se îndreptă către copiii ei. Nu o surprinse faptul că scrisoarea nu îi menţiona, iar ea înţelese din această omisiune că micuţii nu erau bineveniţi. Se aşeză
pe un scaun lângă masa de scris şi privi scrisoarea pentru un timp îndelungat, întrebându-se ce ar trebui să facă. Apoi, după ce deschise cutiuţa din lemn cu instrumente de scris, luă o pană, o ascuţi, o scufundă în cerneală şi îi scrise lui Richard la Middleham.
Câteva zile mai târziu, un mesager îmbrăcat într-o uniformă familiară îi aduse răspunsul. Ducele îi spunea că îi va lua pe copii la el şi că, dacă ea dorea, putea aranja să fie primită într-o mănăstire, pentru a evita să se supună
obligaţiilor de soţie.
Anne privi scrisoarea. Nu era scrisă de un secretar, ci de el însuşi, iar ea plânse, nu doar pentru că urma să fie despărţită de copiii ei, ci şi pentru că, indiferent ce variantă
alegea, urma să fie lipsită de minima bucurie de a-l vedea pe Richard venind în vizită la copiii lui, de fiecare dată când avea treabă la Pontefract.
Ştia că el ar fi preferat ca ea să aleagă mănăstirea, dar Anne nu era încă pregătită să renunţe definitiv la lumea profană. În plus, în scrisorile ei, Izzie încă o implora să se întoarcă la Stanley, ca să poată fi din nou împreună. Dacă s-ar întoarce, poate că, în cele din urmă, i s-ar permite să
meargă la Hornby cu Eduard Stanley. Şi-ar putea vizita sora 182
- ELIZABETH ASHWORTH -
