la Melling, iar Anne spera să găsească în Izzie consolarea care ar fi fost imposibil de găsit între zidurile unei mănăstiri.
După ce se gândi îndelung, îi scrise lui Richard, mulţumindu-i pentru propunerea de protecţie şi spunându-i că alesese să îşi accepte căsnicia. El îi răspunse scurt că
avea să îi respecte decizia şi îi comunică data când avea să
vină să ia copiii.
Anne stătea în camera copiilor cu John şi Katherine, încercând să nu plângă. Era devastată de gândul că s-ar putea să nu îi mai vadă niciodată şi nu reuşise să le explice ce urma să se întâmple, spunându-le doar că aveau să îşi viziteze tatăl la unul dintre castelele lui.
Stomacul i se strânse când auzi caii apropiindu-se, dar, în loc să meargă la parter pentru a-l întâmpina, Anne aşteptă, neştiind cum avea să facă faţă despărţirii.
După puţin timp, îi auzi vocea în timp ce urca scările, iar John îşi desprinse privirea de la jocul lui cu cai şi cavaleri ciopliţi, pe care i-l dăruise Richard.
— Papa? o întrebă băiatul. Anne încuviinţă din cap, încercând să îşi înăbuşe lacrimile.
Uşa se deschise, iar el intră. Era îmbrăcat într-un costum albastru-închis, iar părul îi era mai lung decât ultima oară
când îl văzuse. Pe obrajii şi bărbia lui se zărea o umbră de barbă, ca şi cum nu s-ar fi ras în acea zi, iar înainte ca Richard să poate spună ceva, fiul lui se aruncă în braţele sale.
— Papa! strigă el, iar Anne se simţi sfâşiată pe din două de durerea de a-l pierde şi de recunoştinţa că îşi iubea atât de mult tatăl; o iubire care era reciprocă, fapt evident atunci când Richard se aplecă să îl îmbrăţişeze şi să îl sărute.
— Cât de mult ai crescut; acum eşti un flăcău chipeş! îi spuse el şi, ţinând o mână pe capul băiatului, întrebă: Şi unde este frumoasa mea fiică?
Katherine se agăţase de fusta lui Anne, dar când tatăl ei se aplecă şi întinse braţele, micuţa alergă spre el zâmbind, iar 183
- POVARA LOIALITĂŢII -
Richard o ridică şi o legănă în aer, făcând-o să ţipe încântată
şi să se prindă de el. Apoi, ţinând-o cu un braţ şi având cealaltă mână pe umărul lui John, ochii lui îi întâlniră pe ai ei.
— Anne. Eşti bine?
— Sunt bine, Alteţă, reuşi ea să spună în timp ce făcu o plecăciune, dorindu-şi din tot sufletul să alerge spre el aşa cum o făcuseră copiii, să fie îmbrăţişată şi sărutată, aşa cum fuseseră ei. Dumneavoastră? reuşi apoi să întrebe, deşi era o întrebare inutilă. Richard avea privirea unui bărbat care era mulţumit cu locul lui în lume.
— Sunt bine, răspunse el. Acum, le spuse copiilor, vreţi să
mergeţi la grajduri să vedeţi ce v-am adus?
— Un cal? întrebă John, ridicând privirea nerăbdătoare spre tatăl său.
— Veţi vedea imediat, răspunse Richard. Îi luă pe micuţi de mână şi dădu să plece, când se întoarse spre ea. Vrei să
vii şi tu? o întrebă.
Anne încuviinţă din cap şi îi urmă în josul scărilor. Atât John, cât şi Katherine îşi interogau tatăl despre animalele pe care le adusese. Cât de mari erau? Ce culoare aveau? Care erau numele lor? Când puteau să le călărească?
— În curând! râse el. Dar mai întâi trebuie să se odihnească şi să îşi mănânce cina. Au mers drum lung tocmai de la Jervaulx Abbey, iar picioarele le sunt foarte obosite. V-ar plăcea să veniţi la castelul Middleham şi să
locuiţi cu mine pentru o vreme? îi întrebă în timp ce copiii ţopăiau pe lângă el.
— Da! Da! Te rugăm! strigară micuţii, iar Anne începu să
plângă în urma lor, ascultându-i.
Richard adusese un ponei voinic pentru John şi o iapă
micuţă cu ochi negri şi frumoşi pentru Katherine.
— Kate este prea mică pentru a călări până la Middleham, spuse Anne în timp ce Richard o urcă pe fiica lui pe spatele poneiului, iar micuţa se aplecă înainte şi îşi puse braţele în jurul gâtului animalului.
184
- ELIZABETH ASHWORTH -
— Nici nu mă gândeam să călărească tot drumul, răspunse el. Am adus şi o trăsură mai mică, în caz că
oboseşte. Anne încuviinţă din cap, simţindu-se mustrată.
Ştia că Richard era de părere că îi cocoloşea pe copii mai mult decât era bine pentru ei.
— Când vrei să pleci?
— Mă gândeam să stau o zi sau două. Am câteva lucruri de rezolvat, dacă tot sunt aici. Doar dacă nu este prea greu pentru tine? Se întoarse spre ea în întunericul din grajd, iar Anne văzu că el înţelegea cât de greu avea să îi fie.
— Te rog să stai, spuse ea. Ştia că amânarea plecării nu avea să facă despărţirea de copii mai uşoară, iar faptul că
urma să se despartă din nou de el avea să fie aproape insuportabil, dar Anne cedă tentaţiei de a-l avea în preajmă
