— Jane? a strigat ea. Jane, mă auzi?
Era surescitată, înnebunită de bucurie.
— Desigur, am spus. Ce e? Ce s-a întâmplat?
Știam ce era și că nu se întâmplase nimic, dar cu toate astea continuam șarada.
— Charles m-a cerut de soție! a chiuit ea. M-a întrebat dacă vreau să mă
căsătoresc cu el.
Nu reușea deloc să-și controleze intensitatea glasului sau rapiditatea cu care vorbea.
VP - 42
— Îți trimit o fotografie cu inelul, a continuat.
Am auzit-o tastând. A dus din nou telefonul la ureche.
— Ai primit-o? m-a întrebat.
Telefonul mi-a vibrat la ureche. Bineînțeles că știam deja ce va apărea în imagine. Și totuși nu mă simțeam pregătită să văd acel inel așezat pe degetul ei, cuibărit pe pielea ei albă, legând-o de un viitor foarte precis.
— Încă nu, i-am răspuns. Sunt sigură că o să ajungă în curând.
Aveam de gând să mă uit la ea, dar mai târziu. Plănuiam să pun o sticlă de vin la frigider, să fac ordine în apartament, să ies la o plimbare, apoi, după
câteva ore, când era liniște și întuneric afară, să deschid mesajul și să mă uit atunci.
— O să vii, nu-i așa? a întrebat ea. La nuntă? Normal c-o să vii. Am putea s-o facem în străinătate, nu știu, vom vedea, nu suntem siguri. Și tu o să mă
ajuți să-mi aleg ținuta?
— Normal, am răspuns eu.
Eram convinsă că aveam un ton suficient de entuziast.
— Normal, am repetat, sperând că repetițiile absente vor crea iluzia că
eram încântată, când de fapt simțeam că mi se face greață.
— Și tu vei fi domnișoara mea de onoare, a continuat Marnie. Vrei, nu-i așa?
— Da. Sigur că vreau.
— Bine atunci, trebuie să închid, acum suntem în drum spre casă și trebuie să mai dau câteva telefoane și, oh, Jane, nu-i așa că e grozav? Nu-mi vine să cred; chiar nu pot să cred. Să-mi spui când primești fotografia. Ca să
știu dacă să ți-o trimit din nou. E ceva nemaipomenit, foarte special. Cred c-o să-ți placă. Sau măcar spune că-ți place. Dar sunt sigură că o să-ți placă și ție.
Bine, hai că deja trăncănesc prea mult și Charles își dă ochii peste cap – da, da, gata –, hai că vorbim mai târziu și ne vedem vineri, dacă nu mai devreme
– da, bine –, te iubesc!
A închis.
Capitolul 8
M-am dus la culcare devreme în seara aceea. Am stat rezemată de perne, transpirând în pijamaua de flanel, uitându-mă la fotografia de pe ecranul telefonului meu. Se vedea mâna ei, cu inelul de aur strălucind pe deget. Era un inel foarte frumos, dar eu nu mă puteam abține să nu mi-l imaginez făcut din sfoară, un laț capabil să sufoce, marcând mai degrabă un sfârșit, și nu un VP - 43
început. Mâna – deși era clar a lui Marnie, cu degetele ei subțiri, elegante, și unghiile frumos lăcuite – îmi părea diferită, parcă era o altă ființă, separată
de proprietara ei.
M-am trezit brusc, la două și zece dimineața, leoarcă de transpirație și tremurând, cu convingerea fermă că uitasem să fac ceva extrem de important. Abia atunci mi-am dat seama că Marnie mă sunase din nou din mașină – nu doar la primul apel, ci și la al doilea. Se auziseră același zgomot de trafic și vibrația roților în timp ce rulau cu viteză. Și îmi spusese, așa îmi spusese, că erau pe drum, că se întorceau acasă.
Eram absolut sigură că Charles n-ar fi cerut-o de soție în mașină, n-ar fi făcut asta niciodată. Nu era stilul lui. Lui i-ar fi trebuit flori, șampanie, muzică de vioară și probabil un clar de lună. Am fost puțin surprinsă că ea nu mă sunase mai devreme.
*
Când avea șaisprezece ani, Marnie s-a îndrăgostit de un băiat pe care îl chema Thomas. El avea șaptesprezece ani, un metru nouăzeci și juca în echipa de rugby a comitatului. Ea îi adora maxilarul dăltuit, abdomenul ferm, umerii lați și brațele musculoase. Eu nu-mi puteam lua ochii de la fruntea lui ciudat de înaltă. Dar era absolut șarmant, și spun asta ca una care nu se lasă ușor impresionată de bunele maniere, charismă și un zâmbet ușor pieziș.
Nu l-am urât, deși ar fi trebuit. Nu l-am omorât, dar mi-ar fi plăcut s-o fac.
Încetează. Nu te mai uita așa la mine.
Nu mai fi atât de critică și ascultă povestea până la capăt.
Îmi plăcea cum decurgea relația lor. El spera să primească o bursă
