contrariul. Nu i-a întâlnit pe pretendenții mei, cum le zice ea, mai mult de două ori.
— Atunci să mă anunți dacă vrei să vii cu altcineva, mi-a spus.
Apoi a închis, iar eu am rămas câteva secunde să ascult liniștea care a luat locul vocii ei. Știam ce va urma și știam că mi-era frică. Am inspirat adânc, zgomotos, pentru că simțeam o gheară în piept, coastele parcă îmi tremurau și pentru că mi se tot punea un nod în gât.
Știi deja că exista un inel de logodnă. Crezusem că era încă în noptiera lui Charles; nu avusesem niciun motiv să cred altceva. Dar, în acel moment, eram foarte sigură că se afla pe drum, ascuns în jacheta lui, în buzunarul din față al vreunui geamantan sau în torpedoul acelei mașini albe și elegante.
VP - 37
În timp ce stăteam în pat în seara aceea, mi l-am imaginat în camera lor de hotel, ascuns în sertarul unei alte noptiere, în așteptarea momentului perfect. Îl vedeam adăpostit în cutiuța lui din catifea roșie, un cerculeț de aur cu trei diamante albe și strălucitoare.
Nu suportam gândul acesta. Nu suportam gândul că ea s-ar putea căsători cu el.
În copilărie, Marnie avusese o relație încordată cu părinții ei: îi trata mai degrabă ca pe niște colegi, și nu ca pe niște rude. Mama și tatăl ei erau amândoi doctori, foarte apreciați în domeniile lor de activitate. Călătoreau mult, iar Marnie și fratele ei mai mare, Eric, rămâneau singuri acasă
săptămâni la rând, încă de când erau destul de mari ca să meargă la școală și să-și gătească singuri. Părinții ei își făceau apariția în momentele frumoase –
la reuniunile cu părinții, la serbările de la școală –, dar altfel nu erau foarte prezenți. Ea n-avea pe nimeni alături în zilele grele, în zilele obișnuite, în viața de zi cu zi.
Până m-a cunoscut pe mine. Acesta a fost rolul meu. Am iubit-o necondiționat, fără să pun întrebări.
Charles credea că putea să umple același spațiu. Dar se înșela. Pentru că o sticlă de șampanie trimisă la o masă nu este un gest dezinteresat, ci ostentativ. Un apartament de lux nu este un semn de generozitate, ci un act disperat și exagerat. Și un inel extravagant nu este un simbol al angajamentului, ci al încrederii oarbe, genul de aroganță pe care doar un bărbat precum Charles o poate considera acceptabilă.
*
Descoperisem inelul cu câteva luni în urmă.
Marnie și Charles urmau să plece într-o vacanță de o săptămână. Se duceau în insulele Seychelles, mi se pare – sau poate în Mauritius – și la Londra se anunța un val de caniculă. Marnie își făcea griji pentru plantele de pe balcon, credea că nu vor supraviețui șapte zile cu soare puternic, fără
ploaie. Lui Charles i se părea ridicol: erau doar niște plante, iar ea putea că
cumpere oricând altele.
Eu mâncam ascultându-i cum se ciondăneau și tăceam în mod deliberat.
Aș minți dacă aș spune că nu mi-a dat satisfacție cearta lor – mă bucuram să
văd că Charles nu reușea s-o înțeleagă pe Marnie –, dar știam că nu aveam nimic de câștigat dacă interveneam. Chiar și așa, îmi venea să-i spun lui Charles să nu se mai comporte ca un dobitoc, că, dacă plantele contau pentru Marnie, atunci ar trebui să conteze și pentru el. Dar n-am făcut-o.
A doua zi dimineață, Charles mi-a telefonat și m-a întrebat dacă aș putea să ud eu florile cât timp erau ei plecați.
VP - 38
Eu nu aveam mașină, nu știam să conduc. În mod normal, îmi lua o jumătate de oră ca să merg de la mine până la apartamentul lor cu metroul și mi-am dat seama imediat că nu era prea convenabil.
M-am întrebat dacă n-aveau și alți prieteni care locuiau mai aproape: poate colegi de-ai lui Charles, care își permiteau și ei apartamente de lux în vile vechi. Aveau, fără îndoială că aveau. Dar Charles mă ruga pe mine.
Poate că sunt prietena lor cea mai bună, mi-am zis.
Știam, desigur, că nu era adevărat.
Mă rugaseră pe mine doar pentru că știau că n-o să-i refuz. Marnie, iar Charles la fel, avea o mulțime de alte prietene, dar eu eram eficientă și serioasă.
Charles mi-a explicat că va lăsa o cheie de rezervă la portar și că, dacă aș
putea trece pe-acolo după serviciu de luni până vineri – chiar și o dată, sâmbăta, ar fi foarte bine –, ar fi minunat.
Luni, am plecat de la serviciu la șase și jumătate, epuizată după o zi de stat la birou în fața unui ecran, încercând să le explic clienților enervați de ce pachetele lor nu ajunseseră la ora dorită. Îmi luasem un concediu de aproape zece săptămâni când murise Jonathan și, la întoarcere, descoperisem că noi nu mai vindeam mobilă și că eu fusesem mutată la departamentul serviciu clienți ca să răspund la telefon. Erau ferm convinși că voi mai avea ocazii de a contribui la succesul companiei într-un mod semnificativ, dar pentru mine a fost ca o retrogradare.
Cum serviciul de asistență telefonică era închis în weekenduri, lunea era întotdeauna cel mai rău. Lunea, clienții ale căror pachete nu ajunseseră
sâmbăta erau atât de iritați și de frustrați – fără mobilă de grădină pentru barbecue, fără cadouri pentru ziua de naștere a fiului, fără costum pentru bal mascat –, încât nu-și mai puteau controla deloc furia. Stăteau aproape o oră întreagă să se răstească, să înjure și să țipe în telefon. Iar eu stăteam o oră să-i potolesc, să-i liniștesc, să le promit că vom corecta greșeala și să le adaug în cont mici sume de bani pentru a compensa deranjul.
Am ajuns la apartamentul lui Marnie și Charles abia după ora șapte.
— Pot să văd și eu un act de identitate? a spus portarul când i-am cerut cheia.
— Nu-l am la mine. Dar, Jeremy, am zis eu citindu-i numele de pe ecusonul din piept, ai văzut că de-atâția ani vin aici o dată pe săptămână. Știi cine sunt. Uite, văd și plicul cu cheia pe biroul tău. Jane Black. Știi că ăsta e numele meu.
— Nu ai buletinul? a repetat el.
— Mă tem că nu.
VP - 39
I-am oferit cel mai dulce zâmbet de care eram în stare și am fost sincer uimită când mi-a strecurat cheia peste masă cu un aer conspirativ și mi-a spus:
— Nu ți-am dat-o eu.
