Aceste stabilimente sunt doar o etapă, nu între două momente din viață, ci înaintea morții.
Fusese diagnosticată la vârsta de șaizeci de ani, dar până atunci trăise singură timp de un an, divorțul se terminase și tata plecase de mult. Știam de câteva luni că ceva era în neregulă; am crezut atunci că poate era deprimată. Era mai irascibilă decât înainte, criticându-mă pentru lucruri mărunte: prea mult lapte în ceai, noroiul de pe tălpile pantofilor mei.
A început să înjure. În primii douăzeci și cinci de ani din viața mea, nu spusese niciodată căcat sau dracului – în orice caz, nu în fața mea. Prefera rahat, rostit foarte încet, ca pentru sine. Și deodată, cele mai teribile înjurături au devenit parte din limbajul ei cotidian. Nu voiam decât un strop de lapte, ce mare căcat. Ai adus noroi peste tot, fir-ar a dracului de treabă.
Uneori uita că trebuia să vin în vizită, în ciuda obiceiului meu bine stabilit.
Sunam la ușă sâmbătă dimineața. O auzeam pășind în papuci pe covor în timp ce se apropia de ușă. Auzeam un zăngănit când punea lanțul. Deschidea ușa, dar numai puțin, și scotea nasul prin spațiul îngust. Mă cerceta cu atenție din cap până-n picioare și zicea:
— Oh. Azi trebuia?
Mă întrebam dacă nu cumva bea prea mult. Am dus-o la doctor. El a clătinat din cap în timp ce eu îi explicam situația și am fost convinsă că a înțeles. Am fost convinsă că știa exact cauza acestei schimbări de personalitate, că știa răspunsurile pe care eu nu le găsisem pe net, medicamentele, terapia sau sfaturile care să pună capăt acestei situații.
— Menopauză, a spus el după ce i-am descris simptomele mamei.
Apoi a repetat, clătinând solemn din cap:
— Menopauză, sigur.
A doua zi dimineață, mama a căzut pe scări. Am primit un telefon de la vecinul ei. Auzise un zgomot ciudat și, slavă Domnului, îndrăznise să intre la ea cu o cheie de rezervă. Tata i-o dăduse cu câțiva ani în urmă, ca să ude plantele și să hrănească peștii cât timp noi am fost plecați în Cornwall.
Când am ajuns eu, mama stătea pe canapea, cu halatul bine strâns în talie, cu o ceașcă de ceai rece în mână, și se certa cu vecinul ei, care ținea morțiș ca ea să se ducă la spital – doar pentru o mică examinare, să fim siguri că era bine.
— Oh, nu și tu, a spus ea când m-a văzut. M-am împiedicat de-o treaptă.
N-am fost atentă. M-am ridicat într-un minut sau două, dar curiosul ăsta n-a putut să nu-și bage nasul, a intrat de parcă aici e casa lui, nu i-ar fi rușine obrazului!
VP - 31
Era un om cumsecade – mult prea amabil și mult prea răbdător față de cât aș fi fost eu în fața unei vecine atât de grosolane și de nerecunoscătoare –
și a promis că va mai arunca un ochi la ea să vadă ce face. Lucra de acasă, mi-a explicat vecinul, așa că era mereu în apropiere. Pereții erau subțiri, zicea el, așa că nu va da muzica tare, în caz că mama va mai avea nevoie de ajutor.
Mă întrebam câte certuri auzise în decursul anilor.
Mama a căzut iar două săptămâni mai târziu. Vecinul a auzit bufnitura și a chemat ambulanța. Mama avea o tăietură pe frunte, acolo unde se lovise de balustradă. Ea zicea că n-avea nimic, că nu era prea adâncă, doar o zgârietură, dar el a insistat să se ducă la spital. Încă sângera când am văzut-o, aproape două ore mai târziu.
Ne-a primit un doctor, o femeie nu cu mult mai în vârstă decât mine, care s-a încruntat când am clătinat din cap cu un aer cunoscător și i-am spus încrezătoare:
— E de la menopauză.
— Credeți că este de la menopauză, doamnă Baxter? a întrebat doctorița și mama s-a uitat la ea supărată. Eu nu spun că nu este menopauza, a continuat doctorița, dar dumneavoastră ce părere aveți?
În loc de răspuns, mama a ridicat din sprânceana la care nu se lovise, apoi a oftat și a scuturat din cap.
— În cazul acesta, aș vrea să mai facem câteva analize. Ați fi de acord?
Mama a dat din cap.
În după-amiaza aceea, i s-a pus diagnosticul de suspiciune de demență. A mai locuit singură acasă foarte puțin timp, starea ei agravându-se progresiv.
Dar, când diagnosticul s-a confirmat șase luni mai târziu, s-a mutat la căminul pentru bătrâni, unde beneficia de suportul, îngrijirea și atenția pe care eu, chiar dacă aș fi locuit cu ea, nu aș fi fost în măsură să i le ofer.
*
M-am așezat în fotoliu, cu haina pe genunchi. Am deschis gura să vorbesc, dar mama a scuturat din cap. Voia să găsească fișierul corect; nu dorea ajutorul meu.
— Ai întârziat, a spus ea până la urmă.
— Doar câteva minute, am răspuns, răsucindu-mă să mă uit la ceasul care atârna pe perete în spatele meu.
— Trenul?
Am dat din cap că da.
Era lucidă. Avea o privire atentă și caldă. Uneori mă temeam că
renunțase, că își dorea să lase demența să se întindă în creierul ei ca o ciupercă, să se infiltreze și să distrugă ultimele rămășițe de umanitate. Dar, VP - 32
în zile ca aceea, aveam certitudinea că ea continua să lupte, opunându-se în felul ei modest, refuzând să fie absorbită de vid înainte de vreme.
— Ai terminat-o cu băiatul acela? m-a întrebat.
Eu și Stanley avuseserăm deja două întâlniri, dintre care una nu fusese chiar atât de groaznică, iar eu îi vorbisem mamei despre picnicul din parc și cele câteva pahare într-un pub în timpul vizitei din săptămâna precedentă.
Dar îi mai spusesem și că el era avocat, că era îngrozitor de plictisitor și că
singurul lui merit era că avea un păr foarte mătăsos.
