O priveam cum ambala în hârtie de ziar un set de boluri roșii pentru gătit, din ceramică, pe care știam că nu le voi folosi niciodată. Le-a așezat deoparte și a oftat.
— Ești sigură de ce faci? m-a întrebat. Tu știi bine că mi se pare un tip minunat și, crede-mă, te întreb asta pentru tine, nu pentru mine, dar se întâmplă prea repede. Ești sigură, absolut sigură?
— Sunt sigură.
Și eram.
— O să-mi fie dor de tine, a spus ea.
— Știu, am răspuns. Și mie o să-mi fie dor de tine.
Am simțit un nod de lacrimi în gât când mă gândeam la toate lucrurile de care avea să-mi fie dor: șosetele ei viu colorate care se uscau pe calorifer, mâncarea acoperită cu folie alimentară care mă aștepta în frigider, figurile zâmbitoare desenate pe oglinda aburită din baie. Mi-am înghițit lacrimile și am zâmbit, iar ea mi-a luat mâinile într-ale ei și mi le-a strâns tare.
În primele săptămâni, am fost înnebunită pentru că încercam să mă ocup de amândoi. Nu voiam ca Marnie să aibă impresia că o iubeam mai puțin –
VP - 23
pentru că nu era așa –, dar totodată îmi doream cu orice preț ca Jonathan să
știe că îi aparțineam în întregime. Când bunica lui Marnie a murit câteva săptămâni mai târziu, ea mi-a telefonat plângând în toiul nopții. M-am îmbrăcat și am coborât buimacă în stradă, am urcat într-un taxi și am ajuns la fostul nostru apartament în mai puțin de o jumătate de oră. Cred că, după
asta, ea a înțeles că nu trebuia decât să mă cheme și eu voi fi întotdeauna acolo, la fel ca înainte.
Marnie și Jonathan au devenit prieteni buni. Când era mică, pe ea n-o învățase nimeni să meargă cu bicicleta și el s-a oferit să-i arate. I-a dat o bicicletă mai veche de-ale lui, iar ei i s-a părut grozav că era un model pentru bărbați. La rândul ei, ea l-a învățat să gătească paste carbonara. I-a explicat că încercase să mă învețe și pe mine, dar fusesem o cauză pierdută, așa că
mai bine îi împărtășea lui secretele ei culinare.
Funcționam perfect în trei. Jonathan avea atâtea hobby-uri – mersul cu bicicleta, excursiile cu cortul, urcatul pe munte –, iar eu o aveam doar pe Marnie. Așa că, atunci când el petrecea weekendul la țară, într-un cort scuturat de vânt, cu păianjeni în sacul de dormit, cu încălțările ude de ploaie, eu stăteam în fostul nostru apartament, unde era cald și bine, cu prietena mea cea mai bună. Acei câțiva ani au fost cei mai frumoși din viața mea. Mă
bucuram atât de mult să văd că eram demnă – și capabilă – de două mari iubiri în viața mea.
Când a murit Jonathan, am crezut că prietenia cu Marnie va redeveni ce fusese înainte. Nu s-a întâmplat așa. Nu știu dacă din cauza absenței lui, dar toate în viața mea mi se păreau mai deșarte.
Îmi lipseau atâtea lucruri pe care le făceam când eram cu el. Timp de peste doi ani nu văzusem niciun nor; fusesem mereu orbită de senin. Chiar și cele mai stupide lucruri mă umpleau de bucurie: copilașii care mergeau încet, câinii care lătrau în parc, lumina lunii strecurându-se prin jaluzele noaptea târziu. Mă gândeam că ochii lui erau verzi-oliv. După moartea lui, măslinele verzi nu mi s-au mai părut la fel de frumoase. Un simplu râs îmi cere un efort imens. Zâmbetele mele sunt abia schițate. Durerea îmi pare eternă. Abilitatea de a discerne binele și răul din această lume și de a găsi un echilibru între ele mi-a dispărut de tot. Mi-am pierdut reperele.
Am crezut că mă voi regăsi alături de Marnie. Am crezut că voi putea să o iau de la început. Însă lucrurile se schimbaseră în timp ce eu priveam în altă
parte.
VP - 24
Capitolul 5
Eu și Stanley am rămas tăcuți în timp ce liftul cobora spre holul de la intrare. Am tăcut când am ieșit pe ușa clădirii în care locuiau Marnie și Charles. Am tăcut în timp ce mergeam pe aleea pietruită ce ducea spre trotuar. Stăteam unul lângă altul și totuși mă simțeam îngrozitor de singură.
— A fost o seară plăcută, nu? a spus Stanley într-un târziu.
Și-a închis toți nasturii hainei și și-a ridicat gulerul peste urechi.
— Tu te-ai simțit bine?
Mi-am înfășurat eșarfa la gât a doua oară. Eram în septembrie și mereu am impresia că în septembrie e încă vară, dar nu-i așa. Aerul este întotdeauna puțin mai rece și mai pătrunzător, deși serile sunt frumoase.
— Ce părere ai despre Charles? l-am întrebat eu în loc să-i răspund.
Charles ne delectase la masă povestind cum a întâlnit-o prima oară pe Marnie într-un bar din oraș. Le trimisese ei și colegelor ei o sticlă de șampanie, apoi încă una și încă una, până când, în cele din urmă, ea a acceptat să se mute la masa lui. El credea că gestul acesta reflecta puterea dragostei lui. Ea credea că demonstra șarmul și hotărârea lui. După mine, era un gest care îl făcuse să pară disperat.
— Un tip de treabă, nu crezi? a răspuns Stanley, întorcându-se spre mine și zâmbind. Chiar foarte de treabă.
Nu m-am uitat la el; priveam drept înainte, în lungul străzii. Am sperat mereu că, într-o bună zi, când voi pune întrebarea aceasta, cineva se va întoarce spre mine, va zâmbi și va răspunde: „Un mare labagiu, nu crezi?”
Pentru că ăsta era adevărul despre omul pe care îl știam eu. Era pur și simplu insuportabil.
„Chiar crezi asta, Jane?”, îmi spunea Charles de câte ori exprimam o opinie care o contrazicea cât de puțin pe a lui. „Pentru că eu cred că aici suntem pe aceeași lungime de undă”, continuă el, „și ce-ai vrut tu să spui a fost…”
Apoi se lansa într-un discurs despre criza locuințelor, lipsa de personal din spitale, taxele succesorale, de parcă el era o autoritate în domeniu. Mai târziu, când aproape că depășiserăm subiectul și discuția era aproape uitată, concluziona: „Mă bucur foarte mult că suntem de acord în privința asta, Jane”. Chiar dacă părerea mea nu se schimbase deloc, ci doar fusesem redusă la tăcere de debitul lui verbal, de atitudinea lui, de încrederea lui arogantă.
Bătea repede de două ori în buza paharului de vin atunci când dorea să-i fie umplut, dar numai când sticla era în partea mea de masă, de parcă eu nu VP - 25
meritam să mi se adreseze prin cuvinte. Uneori îmi lua mâna, îmi răsfira degetele și îmi zicea: „Zău, ar trebui să nu-ți mai rozi unghiile, Jane”.
Mai târziu, spre sfârșitul serii, când toți aveau ochii roșii de băutură și împăienjeniți de oboseală, făcea niște aluzii vulgare – adresându-se întotdeauna celui de lângă mine, dar întotdeauna vizându-mă pe mine –, ceva de genul: „E timpul s-o duci pe Jane acasă, nu zici?” Apoi făcea cu ochiul și zicea: „Dacă înțelegi ce vreau să spun. Înțelegi ce vreau să spun, nu?”
Înțelegeam cu toții, așa că zâmbeam sau râdeam. Și totuși, de fiecare dată, mi se punea un nod în stomac. Pentru că nu mă mai culcasem cu nimeni de trei ani, de când murise Jonathan, și simplul gând că m-ar atinge mâinile altui bărbat făcea să se încrețească pielea pe mine.
Înțelegi, versiunea lui Charles care vorbea cu toți ceilalți, îi încânta, râdea la glumele lor? Era doar o deghizare, un costum pe care îl purta pentru a ascunde adevărul. Și păcălea pe toată lumea: pe bărbați, mai ales, dar și pe majoritatea femeilor, care îl găseau frumos, relaxat și charismatic.
— Așadar, a spus Stanley când am ajuns în stația de autobuz.
