și mai fermă ca niciodată. Fără să-mi tremure mâinile, să-mi tresară inima, să roșesc. Fără fluturi în stomac. Am simțit doar că el era pentru mine acel acasă de care avusesem mereu nevoie, dar pe care nu l-am avut niciodată.
— Tu… am spus, îndreptându-mi gulerul hainei.
VP - 12
Avea ochii verzi-oliv și, când s-a uitat la mine derutat, am simțit dorința deplasată de a-i pune palma pe obraz.
— Dar…
— Fularul meu, a spus el, arătând în jos. Stai pe fularul meu.
— Eu n-am…
M-am uitat în jos. Călcam pe franjurile fularului său bleumarin.
— Oh, am spus, dându-mă repede la o parte. Îmi pare rău.
— Avansați dracului odată, s-a auzit o voce din spatele nostru, puternică
și brutală, vocea mulțimii.
— Da, bine, a spus el, întorcându-se. Scuze.
A înaintat târșâindu-și picioarele și eu în urma lui, zâmbind distrată, cu fața încă strivită între omoplații lui. Am stat așa, forțat împreună, cât am străbătut sala de bilete și am coborât pe scara rulantă spre peroane. La un moment dat, am început să vorbim. N-aș putea să-ți spun acum despre ce, dar, când a venit timpul să ne despărțim, el mergând spre nord, iar eu spre sud, ne ciorovăiam în legătură cu fularul și un bar despre care el spunea că
nu există.
— Nu știi despre ce vorbești, am spus eu. Am fost acolo de zeci de ori. Aș
putea să te duc acolo chiar acum.
— Du-mă, a răspuns el.
În jurul nostru oamenii se grăbeau, trecând pe lângă noi ca doi curenți, de-o parte și de alta, răspândindu-se înspre peroane.
— Poftim? am întrebat eu.
— Hai să mergem, a zis el.
Barul exista, așa cum spusesem eu: un refugiu tradițional, cu aspect aproape medieval, cu pereții lambrisați, cu tavanul jos și un foc în șemineu.
Se chema Windsor Castle – așa se cheamă și astăzi –, dar n-am mai fost pe-acolo de ani întregi. E la zece minute de Oxford Circus, ascuns pe o străduță
îngustă și pietruită, o invitație bine-venită spre o versiune mai veche a orașului care exista cu mult timp înaintea turnurilor înalte ale magazinelor și cafenelelor aflate la fiecare o sută de metri.
Am stat acolo ore în șir, până când proprietara a luat ultimele comenzi, apoi ne-am plimbat înapoi spre sala de bilete, acum aproape goală, și ne-am despărțit cu sărutări – ceea ce nu era genul meu – și promisiunea că ne vom mai vedea. Am simțit că se schimbă ceva înăuntrul meu când el și-a retras mâinile de pe șoldurile mele. În timp ce îl priveam îndepărtându-se, cu paltonul lui verde-închis fluturând la poale, am simțit că deja îl iubeam.
Iubirea aceasta este temelia pe care aș fi clădit – aș fi putut clădi – o viață
nouă. Există o versiune a acestei lumi în care Jonathan și cu mine suntem încă împreună, încă îndrăgostiți la nebunie unul de altul. Ne-am promis unul VP - 13
altuia o dragoste eternă, o viață în care prețuiam bucuria și o legătură care nu se va clătina nicio clipă. Uneori nu-mi vine să cred că nu am reușit să
realizăm ceva ce altă dată părea atât de sigur.
Exact un an mai târziu, mi-a cerut să mă căsătoresc cu el – exact în același bar. A îngenuncheat stângaci și mi-a spus că pregătise un discurs, îl învățase pe de rost, dar că nu-și mai amintea niciun cuvânt din ce voise să spună. Dar mă va iubi toată viața lui, asta mi-a promis, și spera că deocamdată era suficient.
M-am gândit că era mai mult decât suficient pentru mine.
În toamnă, ne-am căsătorit la oficiul stării civile. N-am invitat pe nimeni și am sărbătorit cu cea mai scumpă șampanie care se găsea în magazinul de băuturi din colț. Ne-am dus la Windsor Castle pentru un mic dejun de nuntă.
Ni se părea normal ca aici să fie decorul tuturor evenimentelor importante din relația noastră. Am comandat la bar, având grijă să subliniez că soțul meu ar dori un burger. Barmanul a dat ochii peste cap, dar a zâmbit, ușor amuzat de această tânără mireasă în rochie bleu și mirele cu cravată verde.
Desertul – negrese cu înghețată de vanilie – ne-a fost servit cu „Felicitări”
scrise cu glazură de ciocolată pe marginea farfuriei.
Ne-am dus cu bagajele după noi la stația Waterloo și am luat trenul spre coasta de sud, unde urma să stăm într-o mică pensiune din Beer, un orășel de lângă mare. Am ajuns seara târziu și ne-am prezentat la recepție anunțând, așa cum doar niște proaspăt căsătoriți o pot face, că aveam o cameră rezervată pentru domnul și doamna Black.
— Pentru Jane? a întrebat doamna în vârstă de la recepție.
Era aproape ora zece seara și se vedea clar că voia să înțelegem deranjul creat.
— Da, am răspuns. Pentru Jane Black.
N-avea decât să zică ce voia, să facă ce dorea, nimic nu putea să-mi tulbure câtuși de puțin fericirea.
— La etaj, în capătul coridorului, pe dreapta.
