Eu și Marnie am jelit împreună, hotărâte să nu ne mai îndrăgostim niciodată și să devenim lesbiene. Ceea ce, în sine, e destul de ciudat, nu crezi? Chiar și atunci eram foarte conștiente că o simplă prietenie nu va fi de ajuns în viața de adult. Încă din primii ani de adolescență, înțeleseserăm că
dragostea romantică va fi întotdeauna cea mai importantă.
N-aș putea să-ți spun când anume s-a schimbat totul. Ani la rând – peste zece ani – am fost epicentrul vieții uneia pentru cealaltă. Ne povesteam totul, inclusiv când venea vorba de băieți, apoi de bărbați, de întâlniri, apoi de sex, de relații, apoi de iubire. Și totuși, la un moment dat, între noi s-a căscat o prăpastie și viața noastră sentimentală a devenit ceva ce exista în afara prieteniei noastre. Era ceva despre care discutam în treacăt, limitându-ne la lucrurile importante și noutăți, nu trăind-o împreună.
Presupun că și de data asta a fost vina mea. Dacă i-am povestit cum a fost când m-am îndrăgostit de Jonathan? Dacă i-am povestit cum a fost prima noastră noapte? Nu cred că am făcut-o.
În schimb, am abandonat-o. Mă dusesem să-l văd pe Jonathan după
serviciu, iar el gătise pentru mine și se plânsese de cât spațiu liber avea în apartament, de rafturile goale, sertarele pe jumătate pline, întrebându-mă
dacă nu vreau să le umplu eu. Promisiunea de a locui într-o casă împreună
cu el a fost pur și simplu prea ispititoare pentru a-i rezista.
— Mă mut, i-am spus lui Marnie când m-am întors în seara aceea.
— Ah, da? a răspuns ea absentă.
Stătea pe canapeaua noastră alb cu albastru, cu picioarele în papuci sprijinite pe măsuța de cafea, bătând cu degetele în tastele noului ei laptop.
În serile din urmă, înregistrase primul ei videoclip: rețeta de spaghete carbonara, mâncarea mea preferată.
— Dar e imposibil, a spus ea. Eu cum…?
Și-a luat telefonul mobil și a început să apese furioasă cu degetele mari pe ecran.
— Cu Jonathan, am zis eu.
— De când?
— De mâine.
A ridicat privirea spre mine.
VP - 22
— Ce?
I se încrețise fruntea de nedumerire.
— De mâine? Dar abia l-ai cunoscut.
— S-au făcut trei luni, am replicat eu.
— Dar asta nu-i nimic!
Am ridicat din umeri.
— Pentru mine e ceva.
— Oh, a spus Marnie încet. Ești sigură?
A închis laptopul.
— Neapărat de mâine? a continuat ea.
Am dat din cap că da.
Ar fi simplu să privesc înapoi acum și să mă acuz pentru faptul că m-am grăbit să mă mut, că am fost prea entuziasmată, dar adevărul este că nu aș
schimba nimic.
Marnie m-a ajutat să-mi împachetez lucrurile și mi-a dat un set de cuțite ascuțite, o tavă de ceramică mare cât un cazan și un serviciu de masă roșu.
— Pentru că va trebui să înveți să gătești, a spus ea. Nu puteți să vă
hrăniți numai cu fasole și pâine prăjită.
— O să mă întorc la ora mesei, am glumit eu.
— M-aș bucura. N-o să mai am pentru cine să gătesc după ce pleci tu.
M-am întrebat atunci dacă doar mi-a făcut mie pe plac, dacă a crezut că
mă voi întoarce în două săptămâni. Dar acum nu știu dacă a fost așa. Cred că
a înțeles că era o nouă etapă în viața mea, un nou început.
