dacă n-ar trebui să aibă în vedere o carieră în fața camerei de filmat, și nu în spatele ei.
După interviu, ne-am îndreptat spre Windsor Castle să bem un pahar, doar unul, pentru a sărbători victoria.
Dar n-am mai ajuns.
Pe drumul de la stația de metrou de la Oxford Circus până la străduța îngustă și pietruită, un șofer beat a trecut în viteză pe trecerea de pietoni și a dat peste soțul meu.
Îmi amintesc că Jonathan zăcea întins pe spate, cu un genunchi răsucit aproape în unghi drept. Avea ochii închiși, arăta aproape senin, cu bărbia sprijinită comod pe piept. Purta încă șortul negru și tricoul galben, strâns pe corp. Rucsacul era la un metru sau doi mai încolo și din fermoarul întredeschis se vedea folia subțire de aluminiu pe care i-o dăduseră la sosire. Sticla lui de apă se rostogolea spre bordura trotuarului – părea că se scurge încet, ca smoala topită.
S-au adunat o mulțime de oameni, cicliști și pietoni; doar șoferul de taxi a rămas încremenit în mașina lui.
Și Jonathan era încremenit, ciudat de liniștit, prea rigid și totuși prea senin pentru a fi adormit. O baltă de sânge a început să se strângă sub obrazul lui și să i se întindă sub corp.
Îmi aduc aminte că a venit ambulanța cu sirena pornită și a oprit lângă
noi. Imediat, sirena a amuțit; îmi amintesc absența bruscă a zgomotului care până atunci fusese asurzitor, dar luminile au continuat să se aprindă
intermitent: roșu, albastru, roșu, albastru… Paramedicii au sărit din mașină, erau doi, amândoi îmbrăcați în verde, și au venit repede spre noi, strigând peste capota ambulanței. Totul se derula de două ori mai încet: femeia și-a pus mănușile albe, din latex, mai întâi la mâna dreaptă, apoi la mâna stângă, trăgând de fiecare vârf de deget. El avea o geantă care i se balansa pe umăr.
Era și o polițistă cu cască, parcă o văd și-acum, gesticulând spre mulțime:
— Vă rog să vă dați un pas mai în spate. Vă rog să circulați acum, nu aveți ce vedea aici.
Paramedicii se agitau în jurul nostru. Au verificat pulsul lui Jonathan, l-au palpat, i-au tăiat tricoul, i-au examinat ochii cu o lanternă cu lumină albă, strălucitoare.
— Dacă puteți să… a spus femeia, iar eu m-am așezat pe vine mai încolo, ca să nu le stau în cale.
Întindeau brațele pe lângă mine și dungile reflectorizante de pe uniformele lor redirecționau lumina farurilor în ochii mei. Am clipit și mi-am dat seama că ochii îmi erau plini de lacrimi.
VP - 19
L-au tras pe o targă, o placă de plastic ciudată, l-au ridicat și l-au băgat în ambulanță. Am traversat încet străzile Londrei, îndreptându-ne spre sud, către spitalul St. George. Mașina poliției venea în urma noastră și polițista –
tot cu cască – m-a apucat de braț când am coborât din ambulanță și a stat cu mine în sala de așteptare. Îmi spunea că trebuie să respir: să inspir pe gură
timp de șase secunde, să-mi țin respirația șase secunde, apoi să expir timp de șase secunde. Pe urmă, ea a plecat și eu am rămas singură să aștept. Afară
se întunecase când un doctor m-a chemat într-o cameră alăturată să-mi confirme ceea ce știam deja: că Jonathan murise.
S-a oferit să sune pe cineva ca să vină să mă ia, dar nici nu-mi amintesc dacă i-am răspuns. Am ieșit, am chemat un taxi și i-am recitat șoferului adresa apartamentului nostru din Vauxhall. Când am ajuns, am văzut trei tineri în șorturi și tricouri care stăteau la o masă de picnic în fața unui bar de pe malul râului, cu medaliile aurii de la maraton atârnate la gât. În acel moment, am simțit că îmi explodează un balon în piept și mi l-am imaginat pe Jonathan stând acolo cu ei, în șort și tricou, cu medalia lui, sărbătorind victoria. Am simțit în gât un gust amar, dar l-am înghițit, pentru că nu era momentul, nimic din toate astea nu era real, și nu-mi venea în minte ce trebuia să fac sau cum să fiu eu însămi în clipa aceea.
M-am așezat la intrarea în clădire și mi l-am imaginat ridicându-se în picioare, frecându-se la cot, trecându-și mâinile peste piept ca să se scuture de praful de pe asfalt. Mi l-am imaginat șocat și puțin furios, cu o mică
tăietură sub ochiul drept, de la căzătură, dar altfel bine: mergând, vorbind, mișcându-se, trăind. Am închis ochii și i-am văzut părul, cam prea lung, brațele încrucișate peste piept și bărbia ușor ascuțită, pistruii presărați pe nas după atâtea după-amiezi în care alergase prin soare.
Mi-a venit să vărs pentru că scena nu era reală – nu avea nicio tăietură
sub ochi, nici părul prea lung, nici pistrui, nici ore de alergări –, pentru că nu aveam să-l mai văd niciodată. Nimeni n-avea să-l mai vadă vreodată, iar asta era prea mult, prea imposibil pentru a fi adevărat.
Capitolul 4
Pentru o vreme, am câștigat. Și o spun în sensul cel mai pur al cuvântului.
Dacă viața este o competiție, ceva ce poți pierde – și sunt convinsă de asta –, înseamnă că este și ceva ce poți câștiga.
Marnie ieșea la întâlniri cu tot felul de bărbați nepotriviți, care beau prea mult, fumau iarbă în locurile de joacă pentru copii în weekend sau trăgeau VP - 20
pe nas cocaină de pe rezervoarele de toaletă, pe când eu mă îndrăgosteam de un bărbat minunat. În timp ce prietenele ei de la facultate își petreceau serile de vineri în cluburi oribile, cu muzică prea zgomotoasă, cu lămpi de neon și podele lipicioase, eu îmi făceam planuri pentru luna de miere. În timp ce ele deveneau din ce în ce mai disperate, plângându-se de eșecul unor relații fără viitor, înecându-și amarul în gin și consolându-se cu mâncare comandată la pachet, eu eram căsătorită. Aveam un soț. Și – mai mult decât atât – îl iubeam cu adevărat. Ele se certau pe dormitoarele prea mici, pe cine plătește facturile și cine a vărsat laptele, din cauza scurgerilor înfundate cu păr pubian, a dușurilor care dădeau pe-afară, a grămezilor de vase murdare din chiuvetă. În timp ce eu locuiam într-o căsuță minunată, cu tavane înalte și ferestre largi. Aveam eșantioane de culori ca să aleg cum să
vopsesc pereții și tablouri înrămate, rezemate de șemineu, care abia așteptau să fie atârnate.
Marnie își dăduse demisia de la serviciu. Alte fete erau disponibilizate sau uneori concediate, se plângeau de șefii lor și de sarcinile ingrate pe care trebuiau să le îndeplinească zi de zi: să le pregătească la timp cafeaua, să
cheme taxiuri și să comande topuri de hârtie pentru imprimantă. Eu eram promovată. Începusem pe un post administrativ la un retailer online –
vindeau de toate: cărți, jucării, electronice – și îmi propuseseră să intru într-o echipă nouă care se ocupa de mobilă. Aveam o meserie care îmi plăcea și credeam că era de viitor, într-o companie în plină expansiune.
Eram mai bună decât toate celelalte. Eram mai fericită decât toate celelalte.
Îmi plăcea că eram prima care găsise marea dragoste. Mă simt jenată să
spun asta acum, pentru că sună atât de stupid, de copilăresc, dar ăsta este adevărul și am promis să-ți spun adevărul.
Marnie a fost prima dintre noi două care și-a găsit un iubit. Aveam treisprezece ani și Richard era cu un an mai mare. Părinții lui erau divorțați, iar el locuia cu maică-sa. Avea părul roșu-aprins și obrajii plini de pistrui. El și Marnie s-au dus la cinema și, pe la jumătatea filmului, degetele lor s-au atins în cutia cu pop-corn. Pe urmă, s-au ținut de mână până la sfârșitul filmului. La a doua întâlnire, ea s-a dus la el acasă, iar mama lui le-a gătit crochete de pui. Dar, a doua zi, Richard s-a despărțit de Marnie. Ajunsese la concluzia că avea sentimente pentru o altă fată din anul nostru – cred că o chema Jessica –, al cărei păr era roșu ca al lui și, prin urmare, era mult mai compatibilă.
Eram hotărâtă să-mi găsesc și eu un iubit, așa că, în timp ce Marnie suferea de inimă frântă, am negociat o întâlnire cu un băiat pe care îl chema Tim. Noi nu ne-am dus la cinema, ci la o plimbare, și el mi-a cumpărat VP - 21
înghețată, iar eu eram foarte sigură că îmi găsisem sufletul pereche. La asta a contribuit și faptul că el era, de departe, mult mai atrăgător decât ceilalți băieți cu care ieșiseră colegele mele de clasă. Mulțumită lui Tim, popularitatea mea a atins cote fantastice și brusc am devenit cea la care alerga toată lumea pentru rezolvarea problemelor sentimentale. Din păcate, eu nu am avut un impact la fel de pozitiv asupra reputației lui, așa că el a renunțat după o săptămână și jumătate.
