— Așa, a spus el. Te descurci foarte bine.
Buza stâncii era îngustă, de nici treizeci de centimetri lățime. Era imposibil să stai cu ambele picioare unul lângă altul.
— Încă un pas, a zis el.
În acel moment, am avut o viziune cu viitorul nostru: el vorbind cu un copil, încurajându-l așa cum făcea cu mine. Amintirea aceasta, a unui lucru care încă nu se întâmplase, s-a cuibărit în mine și mi-a dat curaj.
VP - 16
— Ce mai aștepți? Mergi mai departe, a insistat el. Te țin eu.
Am ridicat piciorul stâng și l-am întins încet înainte, deasupra mării de dedesubt. În sfârșit, piciorul meu a găsit sprijin pe bordura de piatră și am suflat cu putere aerul din plămâni.
— Și-acum? am întrebat. Cum se face?
Mă răsucisem, cumva cu fața spre stâncă, cu pieptul lipit de ea, cu călcâiele ieșind în afară.
— Poți să mergi normal, a spus el. Sau să târșești picioarele. Încearcă să
nu te gândești prea mult.
Am ridicat privirea spre Jonathan; se afla la doar câțiva pași în fața mea.
Mi-a zâmbit și pielea fină din jurul ochilor i s-a încrețit, iar gropițele i s-au adâncit în obraji. Mâna îi era întinsă încurajator spre mine, verigheta de pe deget strălucea în soare. Cu cealaltă mână se ținea de o muchie de deasupra noastră și i se vedea puțin din șold acolo unde îi ieșise tricoul din pantaloni.
M-am aplecat spre el și atunci mi-a alunecat piciorul, îmi aduc aminte senzația de prăbușire în timp ce m-am lăsat cu toată greutatea pe-o parte.
Îmi amintesc că am tras adânc aer în piept, degetele mi-au alunecat pe peretele de piatră și am intrat în panică. Apoi am simțit mâna lui în spatele meu împingându-mă ferm către peretele stâncos și mi-am zdrelit bărbia de suprafața tăioasă a pietrei.
— Totul e bine, a spus el. Nu s-a întâmplat nimic.
— Ba nu, am protestat eu. E periculos. N-ar trebui să fim aici.
Mă ustura fața și mă dureau genunchii din cauza impactului.
— Nu-i nimic, a spus Jonathan. Îți promit. N-o să pățești nimic.
Am scuturat vehement din cap.
— Bine, a zis el. Bine. Nu te enerva. Ia-o ușor pe-acolo.
M-am deplasat încet câțiva centimetri spre stânga mea și m-am întors pe traseul cu iarbă.
— Așa, a spus el. Ești bine?
Am dat din cap că da. Mi-am dus mâna la bărbie; credeam că sângerez, dar am văzut că n-aveam nimic pe degete.
— Bine, a zis Jonathan. Ne întâlnim sus.
Eu am dat din cap și el a început să urce repede.
Știu, am spus că l-aș fi urmat pe Jonathan oriunde și este adevărat. Dar cutezanța asta a lui nu se împăca deloc cu firea mea temătoare. Oricât aș fi încercat, orice aș fi făcut, frica învingea de cele mai multe ori. Am ales calea mai sigură și drumurile noastre s-au intersectat din nou peste câteva minute, în vârful stâncilor.
Dacă aș fi știut atunci că vom mai avea doar câteva luni împreună, aș fi găsit curajul de a petrece acele câteva minute cu el.
VP - 17
Privind în urmă, îmi dau seama că o tragică ironie s-a impregnat în fiecare fibră a relației mele cu Jonathan. Ne-am întâlnit într-un colțișor de oraș și locul acela a devenit o parte importantă a vieții noastre, a iubirii noastre, a existenței noastre. Și în final a fost și locul unde a luat sfârșit relația noastră. Eu și Jonathan ne-am îndrăgostit într-un colț al străzii Oxford și – asta a fost soarta – acolo a și murit.
Despre ziua aceea aș putea să-ți povestesc mult mai multe decât despre ziua când ne-am cunoscut. Săptămâni la rând, am revăzut neîntrerupt acel film sumbru, secvența care a dus la moartea lui. Uneori o fac și acum.
*
Jonathan participa pentru prima oară la Maratonul Londrei. Ne așteptam la ploaie, zloată și vânt puternic. Dar el era entuziasmat. Se antrena din toamnă; era obișnuit să alerge prin ploaie, așa că nu-și făcea griji.
În dimineața aceea, nu mai avea astâmpăr, se foia de colo colo și trăncănea întruna despre orice și nimic, într-o stare de nerăbdare molipsitoare. Eram un cuplu atât de obișnuit. De obicei, dimineața noastră
era despre ceasul deșteptător, cafea, mic dejun, duș, căutatul cheilor de la casă și graba de a nu întârzia, despre ritmul uniform, calm și liniștit al vieții cotidiene.
Voiam să-i împărtășesc victoria, așa că m-am dus direct la bulevardul Mall. Am stat și am așteptat lângă bariera metalică ore în șir, dar nici nu mi-am dat seama când a trecut timpul. Atmosfera era electrizantă. Mulțimea din jurul meu exploda de emoție și agitație, strigătele de încurajare se auzeau de pretutindeni. Maratoniștii profesioniști au trecut primii – privindu-i, aveai impresia că totul era foarte ușor –, urmați la scurt timp de câțiva bărbați, apoi de câteva femei, apoi de un cuplu cu fețele lac de transpirație, îmbrăcați în costum de dinozaur.
Jonathan era hotărât să încheie cursa în mai puțin de trei ore și eu nu mă
îndoiam că va reuși. După două ore și cincizeci și unu de minute, l-am văzut trecând pe lângă mine, iar trei minute mai târziu a ajuns la linia de sosire.
Eu n-am fost hărăzită să cunosc succesul. Întotdeauna am muncit din greu, dar niciodată n-am excelat. Întotdeauna am participat, dar niciodată n-am câștigat. Jonathan însă, da. Jonathan a câștigat. Își depășea chiar și propriile obiective îndrăznețe.
De aceea nu am fost deloc surprinsă când l-au anunțat ca fiind al milionulea alergător care a trecut linia de sosire de la primul Maraton al Londrei din 1981 și a fost intervievat de BBC News. Până atunci, stătuse în spatele camerei la evenimentele sportive, filmând pentru canalele de știri sau emisiunile sportive, dar în ziua aceea a fost atât de fermecător și de modest în răspunsurile pe care le-a dat. Mi-aduc aminte că m-am întrebat VP - 18
