Vreau să știi că eu te-am iubit prima, înainte să te vadă alții sau măcar să
înceapă să te cunoască. Eu te-am văzut prima. Te-am iubit în spațiul dintre viață și neviață, când ai traversat hotarul dintre ceva ce nu era și ceva ce va fi mereu. Dar nu te-am cunoscut cu adevărat după aceea, nu am avut șansa de a transforma acea dragoste inițială în ceva mai consistent. Dar eu am vrut, sincer. Plănuisem să trăim împreună.
Ești aproape să adormi… îmi pare rău. Știu că e târziu.
Am s-o fac repede.
Nu mi-e teamă de ce se poate întâmpla. Dacă iese prost – și știu că e posibil –, atunci mă voi afla exact în același punct în care sunt acum. Tot singură voi fi.
Dar chiar se va gândi cineva să pună la îndoială ce s-a întâmplat? Încă o tragedie la periferia vieții mele? Nu cred.
Cum spuneam, sunt unul dintre acei oameni. Presupun că și Marnie, acum.
Pernuța asta a fost un cadou. I-am dăruit-o surorii mele când a fost internată în spital, la 13 ani. Eu am confecționat-o. E ridicol acum, știu. Mă
vezi pe mine la mașina de cusut? Prăjitura brodată de pe față a fost o glumă.
Ea s-a amuzat, dar părinții noștri s-au supărat. Nu le venea să creadă că
eram atât de insensibilă în timp ce ea era bolnavă, dar noi ne-am bucurat să-i vedem atât de furioși. Ți-a dăruit-o când te-ai născut. Mama ta avea deja acest balansoar din lemn alb, lustruit, și Emma a zis că trebuia să-i adauge ceva mai uman, ceva cu o semnificație aparte.
Bine.
Nu te mai agita. Gata. Ajunge.
E timpul.
VP - 218
Adevărul
Capitolul 45
Țin în mână perna – cu țesătura ei aspră, cu umplutura moale – și o cobor încet, cu un gest perfect controlat, când ușa casei se deschide cu atâta forță, încât aproape că zboară din țâțâni. Se izbește de perete, lanțul zăngăne, apoi se închide din nou cu zgomot. Urmează un moment când camera pare a fi în suspensie, apoi se aud pașii ei pe scări. Îmi dau seama imediat că s-a întâmplat ceva, pentru că sunt grăbiți, răsunători, ea nici măcar nu mai are grijă să evite scârțâielile pe care le scoate parchetul uzat și care ar putea trezi copilul.
Când apare în pragul ușii, este răvășită, părul i s-a desprins din coc și i s-a lipit de obraji. E roșie la față, cu o privire înnebunită, cu ochii umezi, injectați, clipind ca un fluture în zbor, cu genele grele de lacrimi. Încearcă să
respire, să-și revină, dar nu reușește și scoate doar un sunet slab, un geamăt.
Se grăbește spre pătuț și picăturile fine de ploaie de pe suprafața hainei sale se impregnează în puloverul meu, ajungându-mi la piele.
— Jane! țipă ea. Ce-ai… Audrey?
Se apleacă peste pătuț.
— Iubita mea…
Cordonul impermeabilului i s-a desfăcut și îi atârnă în jurul gambelor; din el picură apă pe covor. Își ia fetița în brațe și, în timp ce face asta, îi scapă
ceva din buzunar și cade pe saltea. Mă apropii să văd mai bine și simt că
pieptul îmi explodează.
Este un telefon.
Și pe ecran se vede această cameră.
În imagine apar eu, în miniatură. Mă apropii de pătuț, mă prind de rama lui ca să-mi țin echilibrul. La fel și versiunea mea miniaturală.
— Ce-i ăsta?
O întrebare inutilă, pentru că deja mă uit prin încăpere după camera de filmat. Iat-o: un alt telefon cocoțat pe un raft printre animăluțe de pluș și teancuri de cărți.
Simt șocul ca pe un virus care se trezește în mine, urcând din stomac ca un reflux acid.
VP - 219
— Te-am auzit, Jane, spune ea. Am auzit ce-ai spus. Am verificat la farmacie. Am vrut să văd dacă Audrey era bine. Am ascultat tot drumul până
acasă. Și dacă nu aș fi venit atât de repede…
Închide ochii și strânge din buze.
— Vorbeai despre Charles și despre seara când a murit, pe urmă…
Un fior îi străbate tot corpul și, în replică, Audrey începe să gângurească, dând din piciorușe, făcând să-i tremure carnea de pe pulpițe și să i se acopere de mici cute.
— Nu e ceea ce crezi…
