A ridicat-o pe Audrey pe șold, întorcându-se încet cu fața spre mine, apoi întorcându-se cu spatele, fără să privească în direcția mea.
— Știu, știu.
A pus dosul mâinii pe fruntea lui Audrey.
— Oh, micuța mea, iar arzi. Cât e ceasul?
A aruncat o privire la ceasul de pe perete, cu cifre romane îngroșate și limbi subțiri de metal.
— Da, hai să luăm ceva să mai scadă febra asta. Mami se duce să aducă
rețeta pentru mătușica Jane și tu o să te faci bine cât ai clipi.
Au dispărut amândouă spre bucătărie.
— Jane, mi-a strigat ea, vrei să cauți tu o farmacie deschisă?
Mi-am impus să rămân calmă, să am răbdare, să resping senzația de abandon ce mă copleșea, panica pe care o simțeam în corp. M-am forțat să
fac ce-mi ceruse ea și n-am găsit decât o singură farmacie deschisă în apropiere. Era la doar câțiva kilometri de apartament, dar departe de orice stație de metrou și nici nu era vreo stație de autobuz prin zonă. O auzeam pe Audrey continuând să urle, platitudinile pe care Marnie i le repeta întruna:
— Gata. Nu mai plânge, mami e aici.
Simțeam cum crește furia în mine și am încercat să mi-o reprim.
— Ei, ce zici? m-a întrebat ea când s-a întors în sufragerie.
S-a încruntat când i-am explicat care era problema, că mi-ar lua mai mult de-o oră să ajung acolo – trebuia să merg pe jos aproape tot drumul – și probabil și mai mult ca să mă întorc.
— Oh, nu-mi vine să cred, a spus ea. Suntem într-unul dintre cele mai mari orașe din lume și nu găsim o nenorocită de farmacie care să fie accesibilă. Bine. Am s-o culc și pe urmă mă duc eu. Cu mașina. Așa va fi mai repede. Tu rămâi aici cu Audrey? Ești de acord?
Am dat din cap.
— Bun, a spus ea. Lasă-mă câteva minute.
Ele s-au dus la etaj, iar eu am deschis televizorul și am încercat să găsesc un program la care să-mi placă să mă uit. Oferta era imensă, dar nimic nu mi s-a părut câtuși de puțin interesant. M-am dus la frigider și am găsit o sticlă
de vin alb, așa că am deschis-o – nu m-am gândit că asta ar putea s-o deranjeze – și mi-am turnat un păhărel. M-am uitat pe rafturi, căutând un DVD sau o carte care să-mi placă, dar nu reușeam să mă concentrez. S-au VP - 210
scurs cinci minute. Apoi zece. Continuam să mă uit fix la ecranul negru al televizorului, un vid întunecat în centrul șemineului.
— Bun, a spus Marnie întorcându-se grăbită. Nu a adormit – sunt atât de obosită, încât nu cred că vreuna dintre noi va mai adormi vreodată; e surescitată –, dar cel puțin acum e mai calmă. Nu mai plânge, și asta e ceva.
S-a grăbit să-și ia portofelul, telefonul, cheile mașinii și le-a pus în geanta neagră de piele.
— Sper că n-am uitat ceva.
Și-a luat impermeabilul din cuierul de pe hol, apoi și l-a aruncat pe umeri.
A arătat în sus pe scări.
— Te duci tu la ea peste câteva minute? Să vezi dacă îi scade temperatura? E un termometru la ea în cameră: unul din alea care se pun în ureche. Dacă devine prea nervoasă, încearcă s-o hrănești. Biberonul e în frigider, dacă e cazul. Geanta cu lucrurile de schimb e sub scară, dar cred că
găsești în camera ei tot ce ai nevoie. Bine. Am plecat. Mă întorc repede, în cel mult o oră. O să stăm de vorbă în liniște după ce vin. Îmi pare tare rău, Jane.
N-o să lipsesc mult.
N-am spus nimic. N-am găsit nimic de spus. Mă simțeam îngrozitor de dezamăgită și credeam că mă simt supărată. Dar nu eram supărată, ci doar tristă.
Așa că am venit aici, în camera ta.
Și am început să-ți spun această poveste.
Pentru că meriți s-o auzi.
La urma urmei, este o poveste despre nașterea ta, despre viața ta, despre oamenii care ne-au adus pe amândouă până în acest moment. Voiam să-ți povestesc despre tatăl tău, despre defectele lui, despre moartea lui. Voiam să-ți povestesc despre mama ta, despre cât e ea de minunată și despre dragostea noastră care ne-a susținut în repetate rânduri. Trebuia să mă
liniștească pe mine, să-mi aducă aminte, astfel încât această seară să nu fie chiar atât de neiertat.
Dar nu s-a putut.
Capitolul 42
Multe lucruri te fac să te simți și mai rău, când ar trebui să te facă să te simți bine. Mâncarea la pachet, de exemplu. Pe moment, ți se pare minunată: sosul de roșii picant de pe o pizza, chutney-ul de mango de pe un papadum, clătitele crocante umplute cu rață. Dar pe urmă îți cade greu. După ce-o VP - 211
mănânci, nu ți se mai pare la fel de bună cum sperai să fie înainte s-o mănânci. Mă așteptasem ca discuția mea cu Marnie să decurgă altfel. Nu mi-am imaginat că o să mă simt atât de rău după aceea.
Fiindcă eu credeam că o cunosc. Dacă m-ai fi întrebat, aș fi spus că aș
