Trebuie să o fac din nou.
Pare excesiv. Nu ți se pare excesiv? Dar, dacă nu fac nimic, voi rămâne închisă pentru totdeauna în această viață oribilă în care oamenii mă
părăsesc de bunăvoie pentru că eu nu reprezint un motiv suficient de a trăi, iar asta nu e viața pe care mi-o doresc. Nu există decât o singură cale care să
mă ducă într-acolo, spre o viață care merită trăită. Și, îmi pare rău, dar tu nu faci parte din ea.
*
— Sună-mă dacă e vreo problemă! a strigat Marnie îmbrăcându-și impermeabilul și îndepărtându-se pe coridor. Să ai mare grijă de bebe-al meu, am auzit-o spunând în timp ce dispărea după colț.
— Promit, i-am răspuns eu și am trântit ușa.
Cred că asta a fost a șaptea mea minciună.
Capitolul 43
Demult de tot, și eu am fost pe punctul de a avea un copil.
Îmi amintesc noaptea când a murit. Poate că a fost fetiță, dar pentru mine a fost întotdeauna băiat. L-am cunoscut doar o singură seară.
Ieșiserăm în oraș cu niște prieteni – doar câțiva, nu prea mulți. O
invitasem și pe Marnie. Jonathan îi invitase pe Daniel și pe Ben, foști colegi de școală, pe Lucy, soția lui Ben, și Caro, singura femeie din grupul lor de cicliști. Ne simțiserăm bine. Merseserăm la un restaurant indian unde comandaserăm prea multă mâncare, nenumărate sticle de bere și încheiaserăm masa cu păhărele de lichior. Ne îmbrățișaserăm la plecare și Marnie spusese că avea să ne dea o veste grozavă, că trebuia să ne vedem să
povestim. Cunoscuse un bărbat cu care se înțelegea bine și întreba când am putea să stăm de vorbă. Caro și prietena ei plecau a doua zi dimineață să
facă turul Franței pe bicicletă și ea ne-a promis că ne va trimite o vedere.
Ben și Lucy luau masa cu părinții lor în weekendul viitor și știam cu toții, VP - 214
chiar dacă niciunul dintre noi n-a spus-o, că el o va cere de soție în următoarele săptămâni.
Era o seară obișnuită: o superbă și minunată seară obișnuită. Chiar mi-e dor de vremurile alea, să știi. Când privești în jurul tău într-o cameră sau la o masă și îți dai seama că ești înconjurat de oameni pe care îi iubești, care au nevoie de tine, care te-au ales. Mi-e dor de sentimentul acela că ești extraordinar și neașteptat de norocoasă. De mult nu m-am mai simțit așa.
*
În noaptea aceea, sângerarea nu se mai oprea. M-am așezat pe vasul de toaletă din baia noastră mică, cu gresie și faianță, și crampele erau violente, pulsând neîncetat în mine. Îmi țineam cămașa de noapte în jurul taliei și chiloții mi se întindeau între glezne, pătați de un roșu intens.
Îmi amintesc că îmi curgeau lacrimile pe genunchi, scurgându-se în jos pe coapse. Nu știusem că eram gravidă, deci nu cred că îmi părea rău, ci îmi era frică, tremuram, tot corpul îmi era cuprins de un frison. Deodată m-am înfuriat. Îmi amintesc acel zgomot teribil, acel urlet teribil, din adâncul pântecului meu, un zgomot care mi-a reverberat prin oase și a umplut camera rece și austeră.
— Jane?
Îmi amintesc că Jonathan m-a strigat. Îmi amintesc cum suna vocea lui.
Îmi amintesc și acum de parcă ar fi aici.
— Ce este, Jane?
Nu i-am răspuns pentru că nu existau cuvinte cu care să-i explic.
— Jane, te rog. Deschide ușa.
N-am răspuns.
— Jane! Deschide ușa.
N-am deschis. După câteva secunde, el a năvălit în baie cu un zgomot asurzitor, în timp ce ușa s-a zguduit din țâțâni, iar lemnul din jurul încuietorii s-a crăpat și au sărit așchii pe jos. Îmi amintesc că purta niște blugi bleumarin. Cum n-avea curea, îi erau largi în talie și i se lăsaseră pe șolduri. Tricoul gri avea o pată la poale: niște vopsea galbenă, cred. Jonathan avea maxilarul încleștat și ochii ficși și concentrați, dar buzele i se strânseseră de spaimă.
— E-n regulă, a spus și a îngenuncheat pe covoraș în fața mea. Totul o să
fie bine.
S-a aplecat în față și m-a sărutat pe creștetul capului. Era un om bun, extraordinar de bun. Mi-aduc aminte că mi-a întins mâinile, apoi și-a dat seama că ale mele erau pline de sânge și instinctiv a vrut să le retragă, dar s-a forțat să și le țină nemișcate. Pentru că voia ca eu să știu că, în ciuda a ceea VP - 215
ce se întâmpla, el tot era acolo pentru mine și că dragostea noastră rămânea intactă – o legătură care n-avea să se rupă niciodată.
S-a ridicat în picioare și mi-a tras cămașa de noapte peste cap.
— Mă duc să-ți aduc niște chiloți curați, bine? Rămâi aici, da?
Am dat din cap și el a zâmbit. Era cel mai blând și mai delicat surâs care îmi spunea să nu mă panichez.
Apoi l-am auzit alergând spre comoda mea. Presupun că nu voia să
lipsească prea mult de lângă mine. S-a întors cu o pereche de chiloți vechi, altă dată albi, dar acum gri, și o cămașă de noapte groasă, din bumbac.
— Ai nevoie de ceva pentru…?
