putea prezice cu exactitate reacția ei la aproape orice discuție. De exemplu, ți-aș putea spune că i-ar plăcea ca burgerul ei să fie gătit mediu, cu supliment de brânză și da, vă rog, cu roșii. Ți-aș spune că ar da ochii peste cap dacă ai aduce vorba despre părinții ei, indiferent cine ai fi, indiferent de întrebarea ta. Ți-aș spune că îți va preda lucrarea ei după data stabilită, dar că nu va întârzia niciodată mai mult de câteva ore. Ți-aș spune că nu te va suna înapoi și că nu folosește la nimic să-i lași un mesaj pentru că este puțin probabil să-l asculte. Ți-aș spune că pentru nimic în lume n-ar mânca un cornișon și că va fi mult mai fericită dacă l-ai mânca repede pe-al tău, ca să
nu-l mai vadă în farfurie.
Toate aceste lucruri sunt încă valabile.
Și totuși discuția nu a decurs deloc așa cum mă așteptam. Îi făcusem scenariul la perfecție, îmi imaginasem rolurile noastre – îngrijorarea ei, sprijinul ei, atenția pe care mi-ar acorda-o exclusiv mie –, dar ea a improvizat fără să mă prevină.
Sunt dezamăgită. Mi-e frică. Mă simt pierdută.
Știu că ești bolnavă. Nu sunt tâmpită. Înțeleg că ea are datoria să se asigure că primești medicația corectă, să te îngrijească, să fie mama ta. Dar să mă întrerupă în mijlocul frazei, să treacă atât de ușor la un alt subiect, să
minimizeze pierderea mea atât de fățiș, cu atâta lipsă de delicatețe? Eu nu cred că așa ar trebui să se comporte cea mai bună prietenă. Tu ce zici?
Mi-a trimis un mesaj acum mai bine de-o oră, să-mi spună că era închis la farmacie, că pe ușă era un afiș pe care scria „Urgență de familie – Deschidem luni” și că se duce să caute alta. Pe urmă mi-am închis telefonul pentru că am vrut să fim doar noi două, cu povestea noastră, și pentru că aveam nevoie de spațiu ca să reflectez, ca să-mi înțeleg angoasa.
*
Tata zicea că, atunci când te îndrăgostești, trebuie să faci în așa fel încât să iubești mai puțin decât ești iubit. E singurul mod de a te proteja, zicea el.
Dar acum e prea târziu. Oare voi fi capabilă să plec din acest apartament peste câteva ore și să nu mă mai întorc niciodată, să nu vă mai văd niciodată
pe niciuna dintre voi? Nu cred. E prea greu să destram o iubire atât de puternică. N-aș ști cum să-i desfac firele care s-au țesut în coastele mele, în articulațiile mele, în mușchii mei. Și, chiar dacă aș putea, n-aș vrea s-o fac.
În orice caz, tata se înșela. Eu cred că, dacă iubești pe cineva foarte mult, trebuie să faci totul pentru ca persoana aceea să te iubească la rândul ei. Iar VP - 212
eu o iubesc pe Marnie: bunăvoința ei, căldura ei, încrederea ei, strălucirea care emană din interiorul ei. Nimic din toate astea nu s-a schimbat. Dar nu mai sunt de-ajuns. Este binevoitoare, dar față de tine, caldă, dar față de tine, iubitoare, dar față de tine.
Lumina ei nu mai strălucește pentru mine.
Am dreptul să spun că mi-aș dori ca mama ta să mă iubească și pe mine la fel de mult ca pe tine?
Poate că nu.
Dar este adevărat.
Înainte mă iubea. Împreună, am descoperit prietenia și ne-am dat seama că era diferită, mai bună decât relațiile noastre cu cei care aveau obligația să
ne iubească. Am aflat că această prietenie ne-a ancorat în propria viață.
Apoi, câțiva ani mai târziu, am renunțat la ea. Mi-ar plăcea să pot să-ți spun că tu nu vei comite aceleași greșeli, dar o vei face, pentru că toți le comitem.
Sacrificăm iubirile cele mai frumoase alergând după altceva mai bun.
Oh.
Oh, nu.
Acum înțeleg eu.
N-am știut că mai era ceva. Nu mi-am dat seama.
Dar am dreptate, nu?
Este perfect logic.
Te extragi din familia ta, apoi din prietenii tăi, membru cu membru, os cu os, amintire după amintire, când devii parte dintr-un cuplu, o jumătate dintr-o pereche de îndrăgostiți. Am crezut că asta era tot, că era etapa finală.
Nu mi-am dat seama că schema se repetă în continuare. Că nu este vorba de un fir, ci de un cerc, că treci dintr-o etapă în alta până ajungi în același punct de unde ai plecat, așa încât, la final, ne întoarcem din nou la familie.
Fabricăm membre noi, oase noi, și nu mai ești o singură persoană pentru că, de data asta, s-au format într-adevăr doi. Scheletul tău adăpostește o altă
viață. Există în interiorul tău. Și această legătură nu poate fi niciodată
desfăcută. Aceste membre și oase – această nouă ființă – vor exista dincolo de corpul tău și o parte din tine va trăi pentru totdeauna în afara ta. Inima ta este acum două inimi și una dintre ele se află mereu în altă parte.
N-am înțeles asta până acum.
Dar ești tu.
Tu ai desfăcut această prietenie, cu piciorușele tale, cu mânuțele tale, cu inimioara aia care bate în pieptul tău. Tu ești cauza acestei iubiri necruțătoare, ingrate, dezechilibrate.
Credeam că eu sunt de vină, că am greșit eu cu ceva, dar nu e vorba de asta.
VP - 213
Îți amintești de cele două femei de la începutul acestei povești? Una înaltă
și luminoasă, una mică și întunecată, care se simțeau bine una în compania celeilalte? Îți amintești de ramurile lor puternice, de rădăcinile lor adânci și împreunate? Am văzut cum acest copac se usucă. Dar pot să-l revigorez. Eu mi-am pierdut iubitul, apoi l-am eliminat și pe-al ei. Am făcut în așa fel încât prietenia noastră să renască. Trebuie să fim mai puternice ca niciodată și există un singur mod de a împlini asta.
