Nici mie n-ar fi trebuit să-mi pese. N-ar fi trebuit să mă deranjez; era o pierdere de timp și de energie, îmi iroseam viața petrecând-o cu ea și crezând că fac un lucru bun, că sunt mai bună decât ceilalți, că mă sacrific pentru ea, în timp ce ea nu fusese în stare să fie alături de mine, fir-ar al dracului!
VP - 202
Oh.
Îmi pare rău.
Te-am speriat?
Te rog, nu plânge.
Am găsit-o pe sora mea moartă la începutul săptămânii. Și mama s-a retras în demența ei acum câteva zile. Dacă cineva ar trebui să plângă în clipa asta, aceea sunt eu.
Nu putea să existe fără fiica ei mai mică. Nu putea să existe pentru mine.
Am avut o săptămână de coșmar.
*
Azi-dimineață am primit un mesaj de la Marnie. Zicea că îi pare foarte rău, dar că trebuie să anuleze cina noastră din seara asta, ceea ce, la ea, a devenit un obicei în ultimul timp. Scuza ei – întotdeauna are una bună, greu de combătut – este că Audrey nu se simte bine și n-a dormit toată noaptea, a avut temperatură peste 38 de grade.
I-am răspuns să nu-și facă griji pentru mine și i-am transmis toată
dragostea mea, cu urarea de însănătoșire grabnică.
Dar nu simțeam compasiune. Eram pur și simplu tristă. Pentru că nu mai eram niște copii cu păhărele de carton legate cu o bucată de sfoară întinsă
între ferestrele camerelor noastre. Eram atât de îndepărtate, de deconectate, de absente una din viața celeilalte.
Valerie vorbise despre o bilă de demolare, ca și cum exista ceva, undeva, care ar fi putut distruge prietenia noastră. Voiam ca zidurile noastre să fie mai puternice, mai solide, atât de rezistente încât nimic – nici chiar ceva substanțial – să nu poată sparge aceste cărămizi. Aveam nevoie să întăresc prietenia noastră, să o consolidez, astfel încât să reziste forței adevărului.
Intenționam să strecor în conversațiile noastre diferitele descoperiri ale lui Valerie, într-un mod foarte nonșalant, menționând niște vecini zgomotoși, faptul că pereții și pardoseala din clădirea ei erau îngrozitor de subțiri, că zgomotele păreau să se audă dintr-un apartament în altul.
Plănuiam să mă refer în treacăt la săptămâna petrecută în apartamentul lor
– să mă refer cumva la șederea mea acolo: scârțâitul țevilor noaptea sau ticăitul ceasului din dormitorul ei – și să mă arăt șocată de uimirea ei inevitabilă.
Charles nu ți-a spus niciodată? aș întreba-o eu. A fost sugestia lui.
I-aș povesti despre întâlnirea din tren. I-aș destăinui – și măcar partea asta ar fi adevărată – că jurnalista aia s-a ținut după mine, m-a urmărit chiar, și aș întreba-o dacă ea crede că ar trebui să sun la poliție. Valerie. I-aș rosti numele și nu mi-ar fi frică. Pentru că, de data asta, povestea ei mi-ar aparține VP - 203
mie. Și aș transforma-o în altceva, într-o persoană în care nu poți avea încredere, o mincinoasă.
Dar, ca să fac toate astea, trebuia să petrec timp cu Marnie.
Deși eram dezamăgită că anulase întâlnirea noastră, eram sigură că va avea timp și pentru mine odată ce va afla de sora mea, de mama mea. Pentru că moartea ne separă, dar ne și unește. Nu știi niciodată cât ești de iubit până nu te afli în epicentrul unei suferințe atât de mari și de profunde, încât nu poți vedea dincolo de marginile ei. Pentru că, atunci, foarte repede, niște fețe încep să apară deasupra acelor ziduri, pentru a-ți oferi cărți poștale, scrisori, flori și mâncare. Oamenii aceia sunt acolo pentru tine și caută un mijloc de a te scoate la liman.
Marnie găsise un mod de a mă scoate de-acolo prima dată.
Știam că mă poate salva din nou.
O astfel de prietenie contează. Nu renunți la o dragoste ca asta.
*
Nici Valerie nu părea capabilă să renunțe la o dragoste ca a noastră.
Am găsit-o azi mai devreme în holul imobilului în care locuiesc. Mă
aștepta. Mă întorceam de la supermarket și la început n-am observat-o, dar m-a strigat ea după ce mi-am luat corespondența. Era cocoțată pe un scaun vechi de birou care aștepta să fie ridicat de gunoieri, se învârtea cu el și lăsa urme de tălpi pe pereții proaspăt vopsiți. Avea un tatuaj nou – un desen cu o floricică – sub lobul urechii stângi. Purta niște blugi largi, rupți la genunchi, și o bluză neagră mulată.
A oprit scaunul și a zâmbit.
— Ce bine-mi pare să te văd, a spus, ridicând picioarele ca să stea cu ele încrucișate. Voiam să vorbesc cu tine, apropo de săptămâna trecută.
— Nu e momentul potrivit.
Stăteam lângă ușile liftului, cu corespondența strânsă la piept. Nu eram surprinsă s-o văd. Ar fi trebuit să fiu, dat fiind că mă aflam într-un spațiu care era numai al meu, dar ceva se schimbase între noi. O cunoșteam mai bine acum – îi cunoșteam stăruința – și nu mai putea să mă surprindă ca înainte.
— E important, a spus ea. M-ai nedumerit.
Am izbucnit în râs, nu m-am putut abține. Era plăcut, o ușurare, chiar dacă au urmat imediat supărarea și vinovăția.
— Te-am nedumerit? Serios?
— În tren. Când ai spus că sunt geloasă.
— Și nu ești?
