Știam că trebuia să-i spun mamei.
Era într-o miercuri. N-o mai vizitasem niciodată miercurea, dar știam că
nu puteam aștepta până sâmbătă. M-am dus la gară și m-am urcat în tren.
Când mi-am zărit fața reflectată în geam, am văzut că aveam ochii roșii și umflați, tenul cenușiu și buhăit. Mi-am frecat obrajii ca să le dau puțină
culoare. Tot drumul am încercat să nu plâng, în speranța că voi arăta puțin mai bine în momentul când voi ajunge acolo.
Am apăsat pe butonul soneriei și recepționera s-a apropiat de mine. A oftat zgomotos când i-am spus că trebuia să vorbesc cu mama și că era ceva urgent.
— Nu vă așteptam astăzi, a comentat ea.
— Cum v-am spus, e urgent.
— S-ar putea să fie în camera de zi…
— Nu se duce acolo niciodată.
— Avem și noi un program de vizitare…
N-a terminat fraza, pentru că m-am răsucit pe călcâie și am pornit pe coridor spre camera mamei.
Mama n-a părut surprinsă să mă vadă. A zâmbit când m-am așezat la capătul patului; credea probabil că era deja weekend. Purta din nou cardiganul albastru, cu mânecile suflecate până la coate, și părea că avea încă pijamaua pe dedesubt.
— Trebuie să vorbesc cu tine, i-am spus.
Ea a dat din cap.
— Nu am o veste bună.
A dat din cap încă o dată.
— Mamă, e o veste foarte rea, cea mai rea veste.
Nu-i mai spusesem „mamă” de ani de zile. Mi s-a părut întotdeauna că
acest cuvânt suna nefiresc pe buzele mele, ca și cum nu avea nicio legătură
cu femeia din fața mea.
S-a înclinat spre stânga. A dat iar din cap, mai tare de data asta, îndemnându-mă să spun, să-i zic odată ce aveam de spus.
— Este vorba despre Emma.
M-a privit fix. Am continuat.
VP - 201
— M-am dus la ea, cum ți-am spus, să văd dacă se simțea bine. Nu răspundea la telefon. Când am ajuns acolo, n-a venit să-mi deschidă. A trebuit să sun la poliție pentru că nu mă lăsa nimeni să intru în apartament.
Ei au deschis ușa.
Voiam să zică ceva, dar ea tăcea, așa că am continuat să-i spun ce se întâmplase, pălăvrăgind despre momentele care au urmat, despre gândurile mele, despre fricile mele, despre toate modurile în care s-ar fi putut termina altfel. Știam că era dezorientată, dar nu puteam să-mi încetinesc debitul verbal. I-am spus că fiica ei a murit apelând la niște cuvinte pe care nu le mai folosisem până atunci, cuvinte care stăteau în așteptare în mine, dar care sperasem că vor rămâne acolo pentru totdeauna.
— Mamă, s-a stins. Doctorii sunt de părere că a fost inima.
Cred că abia atunci a înțeles, pentru că a scos un mic strigăt și a căpătat o expresie rătăcită, speriată. A deschis și a închis gura, apoi s-a întors.
Am încercat s-o iau de mână, dar ea și-a smuls-o.
Am încercat să-i vorbesc, dar ea a început să fredoneze foarte încet și mi-am dat seama că nu mă ascultă.
Pe urmă, n-a mai vrut să se uite la mine. M-am apropiat de ea, m-am aplecat să mă uit în ochii ei, dar ea privea în gol, parcă vedea prin mine.
Am înțeles că se terminase, că mucegaiul cu care se lupta de câțiva ani avea să se răspândească neîngrădit în creierul ei. Fusese o luptă crâncenă să
se agațe de ea însăși; îi ceruse eforturi supraomenești în fiecare zi. Și nu mai merita.
Așa că am plecat.
Capitolul 40
De ani de zile, eram singura familie a mamei mele. Eram soțul ei, fiica ei mai mare și fiica ei mai mică. Și, da, câteodată nu suportam asta. Și, da, era îngrozitor de plictisitor să mă duc s-o văd în fiecare weekend. Și, da, era frustrant că nimeni altcineva nu se simțea suficient de vinovat ca să facă
asta.
Toți erau atât de egoiști. Îi durea în cot. Nici acolo.
