— Ba da, sunt. Dar nu asta e problema.
VP - 204
Sinceritatea ei, prezența ei aici, simplitatea a ceea ce spunea aveau ceva copilăresc. În săptămânile precedente, o urmărisem pe internet, din liceu –
la 16 ani scrisese un articol despre viața acvatică, publicat pe site-ul școlii –
până la universitate, unde edita revista campusului. I-am găsit primele profiluri pe rețelele sociale: cei mai buni prieteni, preocupările și lista de persoane pe care i-ar plăcea să le întâlnească. I-am urmărit schimbarea hobby-urilor, a caselor, a obiceiurilor. Se apucase de înot în aer liber la 29 de ani. Se ducea cel puțin o dată pe săptămână să înoate. Se mutase în cartierul Elephant and Castle la 30 de ani, după sfârșitul căsniciei. De atunci, își făcea un nou tatuaj la fiecare aniversare; cel de pe ceafă fusese primul.
Dar cel mai frapant lucru – de care eu nu-mi dădusem seama până în acel moment – era că toți cei mai buni prieteni ai ei, înregistrați ca atare la 17
ani, lipseau de atunci. Nu apăreau pe Instagram. Nu o urmăreau pe Twitter.
— Răspunde-mi doar la o întrebare și pe urmă plec, a continuat ea. Cum de sunteți încă atât de bune prietene?
Nu i-am răspuns.
— Haide. După asta, gata. E ultima mea întrebare. Pentru că eu nu înțeleg.
Cea mai bună prietenă, la vârsta noastră. E puțin cam infantil, nu crezi?
— Eu cred că e ceva extraordinar.
— Sunt de altă părere. Pentru că nu e real, nu e…
— Tu n-ai prieteni mai vechi? Care să facă parte din universul tău într-atât încât să nu-ți amintești viața fără ei?
— Nu, nu am.
— Probabil că ești foarte singură.
A ridicat din umeri, și-a îndreptat picioarele și a pus tălpile jos.
— Eu cred, a încercat ea să continue, că…
— Nici măcar unul? am insistat.
— Eu vreau să vorbesc despre tine. Mă interesează persoana ta.
— Dar pe mine nu mă interesează persoana ta, am replicat eu cu un aer indiferent, uitându-mă pe corespondență.
Era o scrisoare de la bancă, alta de la universitate și un bilet scris de mână de un rezident de la parterul clădirii, care insista să fim toți mai atenți și să închidem bine ușa de la intrare.
M-am uitat din nou la ea. Surâdea.
— Și totuși îmi pui o mulțime de întrebări. Te cunosc, Jane. Ai vrea tu să
nu te cunosc.
— Ba nu mă cunoști deloc.
Simțeam echilibrul conversației alunecând, ea preluând controlul, atingând puncte sensibile.
A ridicat din umeri.
VP - 205
— Te simți singură. A anulat planurile voastre pentru astă-seară? Mă
întreb dacă ea știe cât de tare te supără asta. Nu cred. Ea nu te cunoaște așa cum te cunosc eu. Și…
— Trebuie să plec, am spus.
M-am întors spre lifturi și am apăsat pe buton.
Valerie a râs.
— Dacă zici tu. Dar după cum te cunosc – și cred că te cunosc – nu trebuie să pleci niciunde.
— Ai terminat? am întrebat eu în timp ce cabina liftului a pornit cu un scârțâit, coborând spre parter.
— Încă nu. Am venit aici ca să-ți spun altceva. Nu vrei să știi ce?
— Nu.
Am apăsat din nou pe buton.
— Minți. Știu că vrei.
