Iată câteva lucruri pe care le ai când există oameni apropiați în viața ta și pe care eu nu le mai am: sentimentul constant, liniștitor și armonios că
undeva există cineva căruia îi pasă de tine; reflexul de a pregăti povestea pe care urmează să i-o spui, când lucrurile merg prost; o persoană pe care s-o suni de pe marginea drumului, de la spital, de pe bancheta din spate a mașinii de poliție; certitudinea că n-o să zaci mort în patul tău prea mult timp pentru că cineva, undeva, își face griji pentru tine.
Cum e să trăiești fără aceste lucruri? Fără dragoste, bucurie, prietenie și speranță?
Nu vreau să știu.
Nu vreau să trăiesc așa.
Aleg – sună îndrăzneț, mi se pare îndrăzneț – să recuperez aceste lucruri, cu orice preț, astfel încât această viață să merite să fie trăită.
Nu vreau să mai trăiesc așa.
Ceea ce înseamnă că situația trebuie să se schimbe.
VP - 198
A șaptea minciună
Capitolul 39
A trecut o săptămână de când a murit Emma.
Nu e mult, nu?
Sunt încă în stare de șoc. Nici n-aș avea cum să nu fiu.
Și totuși, în același timp, cred că am atins acea ultimă fază a durerii. Știu că ea nu mai e; pot accepta asta.
Am știut dintotdeauna că ea nu va ajunge să îmbătrânească. Nu mi-am imaginat niciodată că va deveni una dintre acele femei cu pielea creponată, zăcând într-un cărucior de spital. Pur și simplu n-o vedeam așa. Poate pentru că era deja, în multe privințe, asemenea acelor bătrâne transportate pe holurile spitalelor.
A petrecut atâta timp singură. N-o mai văzusem niciodată atât de slăbită
ca în acele ultime săptămâni. Oasele ei păreau extrem de fragile. Avea dureri de spate și degetele de la mâini i se umflaseră din cauza artritei. Îi era greu să urce scările până la apartamentul ei. Din cauza șoldurilor, zicea ea.
Suferea de atâtea boli, încât a petrecut cea mai mare parte a vieții ei de adult într-un echilibru precar între viață și moarte.
Așa că știusem de foarte mult timp că asta va urma. O citeam în stele în fiecare seară, era o certitudine, un moment care aștepta să fie decretat. Nu e cel mai rău mod de a pierde o ființă dragă.
Acele morți care survin în mod neașteptat – ca un fulger pe cerul întunecat al nopții – sunt mult mai rele. Te uiți pe fereastră și deodată apare în fața ta, mai strălucitoare decât orice stea, căzând repede. Nu ai timp să te pregătești sau să te ții bine înainte ca pământul să-ți fugă de sub picioare.
Acestea sunt morțile pe care nu le poți accepta. Sunt cele mai dure și te lovesc cel mai tare, distrugând alte vieți, alt viitor, lăsând în urmă dezastru.
Pentru că simți, dintr-odată, într-o singură clipă, cum o viață se scurge printre crăpăturile pământului asemenea unui lichid care scapă printre degetele strânse.
M-am întors acasă imediat după ce am descoperit cadavrul Emmei. Am plâns, dar numai puțin. Apoi am adormit.
M-am trezit devreme – mult prea devreme – și m-am simțit îngrozitor de dezechilibrată, ca și cum toate piesele care îmi alcătuiseră viața până atunci VP - 199
își schimbaseră poziția peste noapte. Am tras blugii pe mine și un tricou, apoi am ieșit pe stradă să-mi amintesc că pomii nu tremurau și că rădăcinile lor erau ferm înfipte în sol, că asfaltul nu se cojea încet de pe suprafața pământului. Voiam să-mi amintesc că nu era cel mai mare dezastru, că
supraviețuisem deja unuia și mai mare.
Am văzut că cerul era întunecat, luminat doar de luna care strălucea deasupra capului și de felinarele stradale cu lumină caldă. Am rătăcit prin oraș, trecând prin piațetele din suburbii. Mașinile erau parcate le-a lungul trotuarelor, cu roțile lipite de bordură. Am trecut pe lângă restaurantul indian, a cărui firmă luminoasă strălucea puternic în întuneric, pe lângă
supermarketul cu ușa închisă cu un lanț, în care licărea un singur bec fluorescent. Am trecut pe lângă două agenții imobiliare și trei frizerii și am văzut că orașul era neschimbat.
M-am întors la apartamentul meu și am văzut fire de praf plutind prin cameră și bucătărie. Am început să fac curățenie. Pentru că viața nu ține cont de pierderile mici, individuale. Praful continuă să se așeze. Am făcut un duș, m-am îmbrăcat cu pijamaua mea preferată și m-am așezat pe canapea, de unde nu m-am mișcat decât ca să mă duc la baie, să-mi umplu paharul de vin și să-mi prăjesc câteva felii de pâine. Mi-am spus să am răbdare, să
perseverez, că și asta o să treacă.
*
A doua zi, seara, mi-am tras un scaun din sufragerie în dormitor, l-am așezat lângă dulap și m-am urcat pe el să caut niște vechi albume de fotografii făcute de mama cu zeci de ani în urmă, când încă formam o familie.
Le-am găsit: erau groase, prăfuite, legate în piele roșie.
M-am așezat pe pat și am început să le răsfoiesc, căutând fotografii cu Emma și cu mine. Erau zeci de fotografii, într-una apăream eu în salopetă
din denim și sandale roz, cuibărită în colțul unui fotoliu și ținând-o pe ea în brațe, așezată pe genunchii mei. Probabil că avea doar câteva săptămâni, pentru că avea încă niște furtunuri băgate în nas, care i se încolăceau peste obraji.
Într-una apăream amândouă lângă un perete de cărămidă, ținându-ne de mână, îmbrăcate în uniforme de școală. Ea stătea lângă mine, cu capul pe pieptul meu. Mai era una drăguță în care stăteam amândouă pe un câmp, cu chifle, sandvișuri și biscuiți așezați între noi pe o pătură cadrilată, ea cu un disc zburător în mână, iar în fundal se vedeau niște vaci masive. În alta eram amândouă în costume de baie portocalii la un parc acvatic, cu niște tobogane imense și răsucite în spatele nostru. Atunci, corpul ei era o replică
miniaturală a corpului meu: aceleași picioare drepte, aceiași umeri drepți.
Spre sfârșitul albumului erau două fotografii de Crăciun. În prima, stăteam VP - 200
una lângă alta în pijamale, înconjurate de grămezi de cadouri ambalate în hârtie colorată, cu bradul care strălucea în spatele nostru, cu niște zâmbete încântate pe chip. În a doua, eram în paltoane și cizme de cauciuc asortate, lângă un om de zăpadă cu un morcov în loc de nas și crenguțe în loc de brațe. Și chiar la sfârșitul ultimului album, una cu noi în fața ultimei noastre case, în ziua când ne-am mutat acolo, stând în picioare, între părinții noștri.
