— Încetează, am spus. Încetează imediat. Ce faci?
S-a lovit cu cealaltă palmă peste față, apoi a doborât pe jos cana de apă de pe măsuța de alături.
Am sărit în picioare ca s-o ridic.
— Ce-i cu tine? Nu mai face atâta dezordine.
— Cheie, a repetat ea printre dinți.
VP - 194
— Numai ce mi-a dat-o, am spus – ceea ce era adevărat. Nu e… Nu are nicio legătură cu…
O infirmieră s-a oprit în pragul ușii. Eu și mama ne-am întors spre ea.
— ’Neața, Jane, m-a salutat femeia. ’Neața, Helen, i-a spus mamei. Ce se întâmplă?
Mama s-a lovit iar cu palma peste coapsă. Se uita fix la mine, vrând să
spună ceva, dar nu reușea să găsească vorbele potrivite pentru a se exprima.
— Ce s-a mai întâmplat acum? Fata ta a venit să te viziteze. Foarte frumos din partea ei.
Infirmiera a îngenuncheat pe podea în fața mamei mele, a apucat-o de mâini și a ținut-o ca să nu se mai lovească.
— Cheie, a gemut mama. Cheie.
Infirmiera s-a uitat la mine și a ridicat din umeri.
— Mă tem că nu-mi dau seama ce a supărat-o, am spus.
— Of, Doamne, a zis infirmiera, încercând să rezolve situația. Mă tem că
nici eu nu știu. Ce naiba a supărat-o atât de tare? Scumpo, încearcă să respiri adânc de câteva ori.
Avea o voce liniștitoare.
— Așa. Găsim noi o soluție imediat, dar mai întâi hai să ne liniștim. Am avut o săptămână minunată, nu-i așa? A trecut pe-aici coafeza și uite ce bine arată acum, nu-i așa?
A arătat spre părul mamei cu un gest larg.
— I-ai povestit lui Jane? Ne pregătim pentru vizitatori, așa e?
— Cheie, repeta mama, continuând să mă privească furioasă.
— Bine, bine, a spus infirmiera, așezându-se pe vine. Ce-ți trebuie? Vrei o cheie? Vrei să deschid fereastra, da?
Credea ce era mai rău despre mine; că avusesem cheia în tot acest timp, că o mințeam.
Mama a lovit tava și a răsturnat pe jos tot ce era pe ea: șervețele, carafa cu apă și fotografia ei înrămată.
Infirmiera s-a uitat la mine.
— Poate-ar trebui să…
— Nu-i nimic, am spus, ridicându-mă. Nicio problemă. Voi reveni săptămâna viitoare. Poate n-a dormit bine azi-noapte sau cine știe.
Începeam să pierd controlul, să comit greșeli.
Îi spusesem mai demult că nu am avut cheie. Mai rău decât atât, spusesem că, dacă aș fi avut o cheie, aș fi folosit-o ca să-i salvez viața lui Charles. Ceea ce era absurd. Folosisem cheia ca să-i iau viața, iar ea probabil știa asta.
Acum nu mințeam, dar mințisem mai demult și ea mă prinsese cu minciuna.
VP - 195
— Tata? a întrebat mama.
M-am întors cu fața spre ea.
Întreba de el pentru că avea nevoie de el. Voia ca el să intervină, să-și îndeplinească rolul de tată. Știa că nu trebuie să aibă încredere în mine și că
ea era prea slabă, prea fragilă ca să rezolve lucrurile.
— Știi bine că nu va veni, am spus eu pe tonul cel mai compătimitor. Am mai discutat asta. El nu mai locuiește aici. Ai uitat? Nu mai face parte din familia noastră de mulți ani.
Apoi am plecat.
*
