Valerie se prefăcea că își căuta ceva în geantă.
— M-ai ignorat și mai devreme, nu?
— Sunt câteva locuri libere mai încolo, am intervenit eu. Uite-acolo.
— Nu caut loc, scumpete. Vreau să vorbesc cu ea.
Valerie refuza să ridice privirea, făcându-și de lucru cu un ghemotoc de chitanțe vechi, îndoite și decolorate, cu sticla goală de apă, cu telefonul. Ar fi trebuit să plec. Ar fi trebuit s-o las să se descurce singură, dar există un cod tacit între femei în spațiile publice și mai ales în mijloacele de transport în comun, care spune să fim unite în fața bărbaților amenințători, așa că, inevitabil, fără să mă gândesc, am rămas lângă ea.
— Uită-te la mine! a strigat el.
Valerie s-a uitat instinctiv.
Apoi a inspirat adânc și s-a ridicat în picioare.
— Uite ce e, a spus ea, încerc să petrec o zi plăcută cu iubita mea.
I-am simțit degetele urcând pe încheietura mâinii mele și spre palma mea. Am lăsat-o să mă ia de mână. Încă se juca? Ea avea controlul situației?
Sau el?
— Și chiar n-avem chef de probleme. Deci ce vrei?
— Eh, așa se explică? a spus bărbatul, ridicându-se în picioare.
M-am crispat, dar el n-a venit mai aproape.
— Ești lesbi, a râs el. De ce n-ai spus? Cred c-ar fi trebuit să-mi dau seama de când te-am văzut așa furioasă și plină de ură.
A trecut pe lângă noi, arătându-ne degetul mijlociu, și s-a făcut nevăzut în celălalt vagon.
Ne-am uitat după el cum pleacă, apoi ne-am așezat la loc.
— Mă hărțuiește, a spus ea foarte încet. Am ieșit o dată să bem ceva. Era vorba de un articol pe care voiam să-l scriu. Apoi l-am văzut la spectacolul VP - 189
meu, un spectacol de dans. Se uita la mine din primul rând. Asta m-a bulversat. În fine, sper c-am scăpat de el definitiv.
— Vreau să cobori la următoarea stație, am repetat eu.
— N-o să te urmăresc.
— Nu te cred.
Ea a râs.
— Mi se pare corect.
— Vreau să încetezi să ne mai urmărești.
— Asta nu pot s-o fac.
— Ba poți. N-ai ce să descoperi, iar tu acum mă hărțuiești, ceea ce e o infracțiune.
— Am să povestesc la poliție ce am aflat.
— Crezi c-o să-i intereseze? O plimbare prin ploaie și niște zgomote în apartament? Lucrurile astea nu sunt probe, Valerie. Nu reprezintă nimic. N-ai descoperit nimic. Îți pierzi vremea. Cred că ai o problemă.
— N-am nicio problemă, a răspuns ea și mi-am dat seama că atinsesem un punct sensibil.
— Nu este normal ce faci.
Încercam să nu strig, dar furia din mine țâșnea prin toate capilarele, mici explozii pe care nu le puteam controla, care bolboroseau și pulsau, disperate să erupă.
— Tu nu ești normală, am adăugat.
— Uite cine vorbește.
Se schimonosise la față: avea maxilarul încleștat, ochii îngustați, gura strâmbată într-un rictus de furie.
— Ce înseamnă asta? am întrebat eu. Ce vrei să insinuezi?
— Că l-ai omorât pe soțul prietenei tale cele mai bune. Vrei să vorbim despre obsesie? Despre a nu fi normală? O să te prind. Și tu știi asta. Dar încă
nu-ți vine să crezi.
— Știi ceva? Eu cred că tu ești geloasă.
Era o idee nouă. Nu mă gândisem până atunci. Dar probabil că germinase pe undeva pentru că părea perfect logic.
