Era o vreme de mâncat înghețată în parc, de stat la umbră, de mers la plajă și de luat cina la o terasă seara târziu. Nu de călătorii cu trenul, de sanatorii fără ferestre și obligații de familie.
Trenul era aglomerat. Eram încă în stația Waterloo și mai aveam câteva minute până la plecare. Stăteam lângă ușile glisante, pe un rând de patru locuri, cu spatele la fereastră. Locurile de vizavi erau ocupate de o familie tânără: mama, tatăl și două fetițe. Își țineau rucsacurile în poală, iar eu mă
întrebam dacă se duceau la mare sau la țară, unde era mai răcoare și aerul, mai puțin încărcat.
În spatele nostru, un alt tren se pregătea de plecare. Controlorul s-a aplecat în afară, s-a uitat pe peron și a suflat în fluier. Celălalt tren a scos un pufăit și s-a pus în mișcare, iar eu am simțit un gol în stomac de parcă noi ne mișcăm. M-am lăsat pe spate și am închis ochii.
Aveam să mă întorc în oraș până la prânz și rolul meu de fiică devotată va fi fost îndeplinit până săptămâna viitoare.
Când am deschis ochii, ajunseserăm la Vauxhall.
— Te rog să încetezi, spunea o femeie care stătea în ușa trenului, cu fața spre exterior, și se ținea de cadrul ușii, blocând intrarea.
Nu-i vedeam chipul, dar mi-am dat seama după cum îi tremura vocea că
era pe cale să izbucnească în plâns.
— Nu urci în trenul ăsta.
— Haide, doamnă, ce ți-a venit? zicea un bărbat de pe peron.
Ea a inspirat adânc și pieptul i s-a ridicat, iar eu mi-am dat seama că era speriată, dar încerca să n-o arate.
VP - 184
— Mă scuzați, a strigat femeia spre controlorul de pe peron care era cu spatele la ea și vorbea într-o stație de emisie-recepție. Omul acesta mă
urmărește. Mă scuzați!
Controlorul nu s-a întors.
— Pot să urc în orice tren vor mușchii mei, a continuat bărbatul.
— Dar nu în ăsta. Te ții după mine și mi-ai strigat numai obscenități, iar eu nu mai permit.
Și-a trecut bareta genții peste cap, astfel încât s-o țină în diagonală pe piept. Purta un tricou roz-aprins – o făcea să arate mai tânără și mai vulnerabilă – și niște pantaloni scurți, din denim, care lăsau să i se vadă
coapsele bronzate și tonificate.
I-am atras atenția femeii care stătea vizavi de mine. Soțul ei le-a cuprins pe cele două fetițe de după umeri în timp ce discutam cu glas scăzut dacă ar trebui să intervenim.
— Du-te-n mă-ta! i-a strigat bărbatul.
— Eh, hai c-ajunge, a spus tatăl fetițelor, cu o voce calmă și măsurată.
Prietene, de ce n-aștepți două minute? Mai vine un tren imediat după acesta.
De ce faci atâta gălăgie?
Bărbatul de pe peron a rămas nemișcat, părând că se gândește ce să facă.
— Lua-v-ar dracu’ pe toți, a spus el până la urmă și s-a îndepărtat furios.
Am răsuflat ușurată. Să dai înapoi în fața unei femeiuști în pantaloni scurți din denim și tricou roz? Ca bărbat, te descalifică, e un semn de slăbiciune. Pe când dacă cedezi în fața altui bărbat – puțin mai în vârstă, puțin mai solid – e o chestiune de bun-simț.
Charles era intimidat de femeile puternice. Când luam cina împreună, își desconsidera colegele de serviciu, catalogându-le ca fiind excesiv de emotive sau, în aceeași frază, prea drăguțe. Se simțea amenințat de succesul partenerelor de afaceri, care aveau copii fericiți, căsnicii reușite și cariere impresionante. Sau poate că asta este doar ceea ce voiam eu să văd. I-am contabilizat toate defectele și i-am găsit o mulțime de motive pentru care nu merita o femeie ca Marnie.
Femeia în roz a apăsat pe buton și ușile s-au închis în fața ei.
— Vă mulțumesc, a spus ea întorcându-se către tatăl celor două fetițe. Vă
mulțumesc pentru că ați intervenit.
Apoi s-a îndreptat spre locul liber de lângă mine.
O știam.
Am recunoscut-o imediat.
I-aș recunoaște figura oriunde.
VP - 185
Capitolul 36
Îmi era atât de familiară. Am recunoscut-o după părul negru, pieptănat pe spate, iar tatuajele de la încheietura mâinii stângi și degetul mare se potriveau cu cele din fotografiile ei. Arăta altfel de aproape: mult mai sigură
pe ea, ieșea mult mai bine în evidență. O mai văzusem stând așa, lăsată pe un picior, cu șoldul împins spre stânga, și avea aceeași geantă neagră de piele pe care o purtase la înmormântare. Dar era mai mult decât atât: mai mult decât felul în care arăta, felul în care stătea sau lucrurile pe care le poseda.
