noi, contopite într-o ceață verde.
VP - 187
— Tu crezi că sunt un monstru, a spus ea. Nu sunt. Știu doar că mai e ceva la mijloc și trebuie să descopăr ce. Așa că merg mai departe cu ancheta. Mă
tem că n-o să se termine.
Probabil că m-am schimbat puțin la față – poate că ea a văzut teama îngropată în mine –, pentru că expresia ochilor ei s-a schimbat imediat și a devenit aproape înduioșată.
— Scuze. Sună puțin a amenințare, nu-i așa?
— Și nu e?
— Da, ai dreptate. Probabil că e. Simți că mă apropii?
— N-ai de ce să te apropii…
— Încetează, a spus ea. Vezi și tu la fel de clar ca mine. Povestea ta are niște fisuri. Și, pe undeva, există o bilă de demolare care o va distruge de tot.
Iar eu am s-o găsesc.
Am ridicat din umeri.
— Te înșeli, am spus.
Vorbele mele n-au sunat convingător.
— Nu cred că ți-ai omorât soțul, a zis ea, dacă asta te consolează cu ceva.
— Nu mă consolează.
— Și îmi pare rău pentru ce ți s-a întâmplat. E greu.
— Viața e de rahat, te obișnuiești cu asta.
— Oh, mie-mi spui? Uneori abia pe al patrulea pahar de votcă simt că
începe să se îndulcească…
A început să-și rotească inelul de argint de pe degetul mare.
— Mi-am adus aminte de mesajul ăla, a continuat ea și a făcut o grimasă.
Ți-am lăsat un mesaj. Pe robot. Oricum, m-am simțit groaznic a doua zi dimineață. Băusem prea mult. Dar am vorbit serios.
— Că ne urmărești în continuare? Mă bucur că Marnie l-a șters pe-al ei și n-a ascultat toate aberațiile alea.
Valerie a înclinat ușor capul într-o parte și a făcut ochii mari. Mi-am dat seama că făcusem o greșeală.
— Cum adică? Ea nu l-a ascultat?
Am clătinat din cap.
— Eu am crezut că l-a auzit, dar l-a ignorat.
N-am zis nimic. Familia din fața noastră cobora la Richmond. A fost o agitație de ultim moment – ia pălăria, rucsacul, unde e crema antisolară – și mama fetițelor ne-a zâmbit jenată în timp ce-și zorea familia să coboare din vagon chiar înainte să se audă semnalul sonor al ușilor ce se închideau și trenul să plece din stație.
Sistemul de aer condiționat a scos tot felul de gemete, apoi s-a oprit cu un șuierat. Fără bâzâitul ventilatorului și suflul aerului rece care intra în vagon, VP - 188
în tren mi s-a părut brusc mai liniște. Temperatura a început să crească. M-am ridicat să deschid un geam, dar era închis ermetic. Toate erau sigilate.
— Așa, prințesă, s-a auzit o voce în spatele meu.
Când m-am întors, am văzut că bărbatul care o hărțuia pe Valerie se așezase vizavi de noi, unde puțin mai devreme stătuse familia cu cele două
fetițe.
Am rămas în picioare, dar n-am zis nimic.
— Ce ziceai în stația trecută?
Vorbea tare și ceilalți pasageri din vagon se uitau curioși, așteptând să
vadă ce se va întâmpla în continuare. M-am întrebat dacă ascultaseră și până
atunci, cât auziseră din cearta noastră.
— Hei! a strigat el.
