Valerie a deschis gura să vorbească, dar n-a zis nimic. Obrajii i s-au lăsat ușor, adâncindu-se între dinți, și încrețiturile de pe frunte i-au dispărut instantaneu.
— Nu sunt, a răspuns în cele din urmă.
Am ridicat din umeri, așa cum făcuse ea mai devreme, cu o indiferență
voită.
Trenul a oprit la peron. Valerie a băgat mâna în geantă și a scos o carte de vizită. Pe una dintre fețe era o ilustrație cu un stilou auriu ștanțat.
VP - 190
— O să plec, a spus ea. Dar ia asta. Și sună-mă. Chiar vreau să mă suni.
Vorbesc serios.
— Exclus, am răspuns eu.
Capitolul 37
Ușa era deschisă, ca de obicei, și eu am ciocănit ușor în tocul ei. Mama stătea în fotoliul său, într-un colț. Fotoliul avea un cadru de lemn de culoare deschisă și picioare de lemn lustruit. Până atunci nu observasem modelul de pe stofa tapițeriei – spirale de un verde electric –, care contrasta hipnotic cu puloverul ei de lână violet. Purta pantofi în loc de papuci și m-am întrebat dacă folosea crema hidratantă pe care i-o adusesem de ziua ei pentru că
pielea ei arăta puțin mai catifelată, mai suplă.
— ’Neața, am spus.
Ea mi-a zâmbit și a bătut cu palma în brațul fotoliului. Încă vorbea –
uneori –, dar din ce în ce mai puțin, în schimb folosea mici gesturi ca să
transmită ce voia să spună. Odată îmi explicase cum era când nu-i veneau cuvintele pe buze. Zicea că era ca atunci când conduci copiii la școală, fiecare copil fiind un cuvânt, dar ei nu te ascultă, nu ajung când trebuie sau, uneori, nu ajung deloc și stau în drum, învârtindu-se în cerc. Sau, mai rău, copiii care vin nu sunt cei care trebuie, sunt alții, nu cei pe care îi voia ea. Tăcerea era alternativă care o speria mai puțin.
A întors capul spre pat, încurajându-mă să mă așez acolo. Am făcut cum mi-a cerut, chiar dacă salteaua era îngrozitor de incomodă.
— Tu, a spus ea.
Cu asta voia să zică: povestește-mi despre săptămâna ta, despre ziua ta, despre viața ta, despre tot ce ți s-a întâmplat de când ne-am văzut ultima oară.
— N-am cine știe ce să-ți povestesc.
Ceea ce era adevărat. Revenisem la rutina obișnuită, o combinație stabilă
de serviciu-acasă și acasă-serviciu.
— Dar mai târziu vreau s-o sun pe Emma.
Mama a făcut o mică grimasă când am spus asta, iar eu am continuat să
vorbesc astfel încât ea să nu aibă timp să mai formuleze un răspuns sau să
înceapă să gesticuleze maniacal.
— Poate chiar o să trec pe la ea. Se simte mult mai bine după ultima internare în spital, dar oricum e o idee bună să trec s-o văd.
VP - 191
Mama s-a încruntat. Ea ignorase suferința Emmei până când boala se instalase adânc în oasele ei. Pe mine nu mă știuse ca soție, doar ca văduvă.
Dar, în ciuda acestor oribile neajunsuri, ne cunoștea. Și poate așa cum numai o mamă își cunoaște fiicele. Știa, de exemplu, că eu deformam adevărul pentru că eram o fire slabă. Nu puteam să admit adevărul că Emma nu se simțea mai bine, că în realitate îi era mai rău. Părul începuse să i se rărească
și îi apăruse o mică chelie pe partea stângă a capului. Avea frisoane tot timpul, se înfofolea mereu cu straturi de pulovere, pături și șosete. Avea o tuse de care nu mai scăpa.
Dar eu nu puteam să admit toate astea pentru că nu suportam să înfrunt realitatea. Și mama știa asta. Mai știa și că Emma nu avea puterea să se simtă
mai bine și că, în cel mai bun caz, suferea.
Mama a bătut cu unghiile pe brațul de lemn al fotoliului și a spus:
— John?
— Adică Jonathan?
— Mâine.
A arătat spre calendarul de pe perete. I-l cumpărasem de Crăciun, cu câțiva ani în urmă. Afișa date, nu zile, cu poze cu flori, alta pentru fiecare lună. Se simțise frustrată că nu reușea să-și amintească evenimentele importante – zilele noastre de naștere, de exemplu –, așa că le notaserăm împreună. Jonathan murise de câțiva ani, dar datele importante din viața lui încă aveau însemnătate pentru mine și le marcasem ca și cum erau ale mele.
M-am ridicat și m-am apropiat de calendar. În fiecare dimineață, îngrijitoarea mamei muta un mic sticker galben pe data zilei respective.
Altfel la ce i-ar fi folosit să știe când cad evenimentele importante dacă nu știa în ce zi este?
