Aveam impresia că știu cum îi lucrează mintea, cum gândește.
— Te cunosc, am spus eu.
— Așa e, a răspuns ea. Deși n-ar fi trebuit să mă vezi. Dar n-aveam cum să
prevăd tărăboiul cu ciudatul ăla. M-a cam dat peste cap. A fost groaznic, nu-i așa? E a doua oară când mă urmărește. Presupun că nu e prea plăcut să te urmărească un necunoscut.
A ridicat din sprânceană, apoi a râs.
M-a uluit încrederea ei. Era atât de sigură pe ea, atât de curajoasă. Ar fi trebuit să-mi fie frică. Știu asta. Ar fi trebuit să mă tulbure faptul că
recunoștea că mă urmărea – probabil de câteva luni – cu intenții care numai bune nu erau. Și totuși, în acel moment, m-am simțit liniștită. Nu mă
înșelasem. Fusesem urmărită. Nu mă înșelasem.
— N-ai fost atât de discretă pe cât crezi, am replicat eu. Te-am văzut. Și nu o dată.
— Ah, serios? Fir-ar să fie. Ce dezamăgire.
Nu observasem până atunci, dar avea trăsături frumoase, un chip foarte frumos.
— Ce vrei? am întrebat-o.
— Vreau să știu unde te duci în fiecare sâmbătă. Te deranjează dacă stau și eu aici?
Am scuturat din cap pentru că nu voiam să stea lângă mine, purtându-se ca și cum eram prietene, ca și cum situația nu era deloc aiurea.
— Da, mă deranjează.
— Eh, hai, nu te purta așa.
— Ai recunoscut mai devreme că mă urmărești, iar acum vrei să stai lângă mine și să… ce? Să stăm la taclale? Nu. Nu mă interesează.
— Dramatizezi. Nu mă așteptam. Credeam că vei fi foarte echilibrată, puțin indiferentă, dar tu nu poți să-ți controlezi emoțiile, este? Ceea ce e ciudat, pentru că nu e cine știe ce dezvăluire, nu? Dacă știai că te urmăream.
VP - 186
Nu suportam chestia asta. Nu suportam insinuarea că mă comportam ca o isterică, deși încercam cu disperare să fiu exact opusul: calmă, controlată, sigură pe mine.
S-a așezat lângă mine nepăsătoare. Brațul ei se freca de al meu. Am rămas nemișcată și materialul creponat al bluzei ei se simțea moale pe brațul meu gol. Furia creștea în mine, dar știam că trebuie s-o ignor și să fiu prudentă, calculată, să nu mă las doborâtă.
Ea a oftat și și-a trecut degetele prin păr.
Îmi venea s-o plesnesc peste față, deși știam că violența nu e o soluție, dar la ea mă înfuria totul – rânjetul ei, bluza ei roz, zelul ei. Mă acuzase de crimă, nu o dată, ci de două ori. Mă acuzase că îmi ucisesem soțul. Și, când Marnie începuse în sfârșit să treacă peste durerea ei, a apărut femeia asta care se așezase lângă mine și care ne împiedica să mergem înainte.
— Să cobori la următoarea stație, i-am spus eu.
— Dar atunci n-o să aflu unde te duci, a obiectat ea și și-a ridicat un picior pe scaunul capitonat ca să-și lege șiretul.
— Poți să mă întrebi pe mine. Nu e ceva interesant. Și, sincer, dacă
investigația ta te-a condus aici, atunci e clar că e timpul să te oprești. Mă duc s-o vizitez pe mama. Mă duc la ea în fiecare weekend și întotdeauna iau trenul ăsta.
— Unde locuiește?
— La capăt de linie.
— Poți să-mi dai adresa ei?
Mi-a zâmbit complice, de parcă eram implicate amândouă. A pus din nou piciorul jos și a început să bâțâie din el, ridicând călcâiul în mod repetat și făcând să-i tremure carnea bronzată de pe coapse.
— Este la un cămin de bătrâni. Suferă de demență.
Cred că am simțit nevoia să par onestă, ca și când nu aveam nimic de ascuns. Eram dispusă să-i dau informațiile pe care le voia ca să par nevinovată.
— Îmi pare rău, a spus Valerie. Mare păcat.
— De ce? am întrebat-o eu sec. Pentru că n-o să-ți poată spune nimic?
M-a privit șocată.
— Nu, a insistat ea. Cum poți să spui așa ceva? Nu-i vorba de asta.
— Da, sigur, am replicat eu ironică.
Nu-mi dădeam seama dacă spunea adevărul. Oricum nu prea conta.
S-a uitat peste umăr, pe geam, la gardurile vii care se perindau pe lângă
