— De-aici ne descurcăm noi.
Și cu asta, am fost expediată.
Din nou, eram expediată.
Capitolul 34
Primăvara se apropia de final și venea vara, iar eu mă simțeam frustrată.
Voiam să petrec mai mult timp cu Marnie.
Făceam planuri să ne vedem, și ea le anula în ultima clipă. Am trecut pe la ea de câteva ori în primele săptămâni, să-i aduc diverse lucruri necesare –
pamperși, medicamente, o tăviță pentru gheață –, dar n-am rămas niciodată
prea mult. Pentru că întotdeauna intervenea ceva, ne întrerupea cineva, un telefon de la asistentă sau vizita moașei.
Marnie era hotărâtă să se descurce de una singură în această nouă etapă
din viața ei. Se baza pe alte femei, proaspete mămici capabile să-i dea sfaturi care mie îmi erau străine. Mă simțeam complexată. Avea încredere în personalul medical, care putea să-i prescrie tot felul de unguente necesare în primele săptămâni din viața unui nou-născut. Eu voiam să fiu prezentă –
chiar voiam – și îți jur că am încercat s-o ajut. Dar deseori aveam impresia că
mai mult o încurcam, neștiind ce să fac cu toate acele accesorii noi, cum să
susțin capul copilului sau cum se schimbă un scutec.
Doream cu atâta disperare să fac parte din viața lor și nu înțelegeam de ce nu voiau și ele. Voiam să învăț alături de Marnie, să descopăr noile provocări stând alături de ea. Aveam o imagine despre cum ar trebui să arate viețile noastre, vedeam cum trei lumi s-ar contopi într-una singură, și această
distanțare mi se părea insuportabilă.
Am ieșit odată să luăm o gustare în oraș, când Audrey avea vreo șase săptămâni. Eram foarte fericită că le văd pe amândouă și i-am cumpărat lui VP - 180
Audrey o zornăitoare de plastic. Dar pe ea n-a interesat-o cadoul meu.
Plângea întruna, deranjată de zgomote și mirosuri necunoscute, de lumina puternică a soarelui. Era furioasă, agitată – se înroșise la față ca un răcușor –
și Marnie o sălta în brațe, încercând s-o liniștească, exasperată că nu mai știa ce să-i facă.
— Fir-ar să fie, a spus ea. Ventilatoarele. Ale naibii ventilatoare.
— Ce ventilatoare?
Chelnerița ne-a adus farfuriile la masă: ouă jumări pentru Marnie și un rulou cu bacon pentru mine.
— Trebuia să trec să le ridic, mi-a explicat ea. E prea cald în apartament.
E un coșmar, sinceră să fiu. Audrey nu doarme. Am un termometru mic, e roșu tot timpul pentru că e foarte cald, fir-ar să fie. N-am mai văzut o primăvară ca asta, dar nu pot eu să controlez vremea, nu? De-aia am comandat trei ventilatoare. Probabil că am exagerat puțin, poate că unul era de ajuns, dar intrasem în panică. În fine, trebuie ridicate până la prânz, dar eu n-o să mai ajung să le iau cu Audrey în starea asta. Va trebui să mă duc mâine. Asta înseamnă încă o noapte de urlat.
— Pot să mă duc eu? Unde e?
Marnie a reflectat puțin.
— Ești sigură? Chiar vrei? Ar trebui să pleci acum.
— Bineînțeles.
Voiam s-o ajut.
— Atunci să-ți dau…
A căutat prin geantă și a scos o chitanță.
— Cred că ajungi în zece minute dacă mergi repede.
— Sigur, am spus, luând bucata de hârtie din mâna ei. Nicio problemă.
— Dar mâncarea ta… Nu vrei să…
— Am mâncat niște cereale mai devreme. Nu mi-e foame. Serios.
— Atunci ia asta, a spus ea.
Și mâna ei dreaptă a dispărut din nou în geantă. A scos o cheie mică și aurie pe care am recunoscut-o imediat.
— Plătesc și ne vedem la apartament, dar mai întâi trebuie s-o liniștesc, deci tu s-ar putea să te întorci înaintea mea. Ești sigură că poți? E totul achitat.
— Bineînțeles.
