A aruncat căciulița de bumbac spre mine, pe pătura albastră.
VP - 176
— Ce? Tu nu vrei să știi dacă o să mai scrie iar despre noi? Eu n-am chef să mai apar pe site-ul ăla nenorocit, mai ales după ce-a scris ultima dată. Tu vrei? Ție nu-ți pasă deloc?
— Eu zic să te calmezi. Nu e locul potrivit. Și, oricum, ție de ce-ți pasă atât de mult? Și ce contează dacă o jurnalistă ne urmărește? N-are decât să-și consume timpul, dacă asta vrea. N-o să găsească nimic, așa că ce ne pasă
nouă cum își petrece ea timpul?
Audrey a început să scâncească.
— Oh, nu, nu, nu, a spus Marnie. Nu plânge. Gata.
Audrey a fost ridicată în aer, cu corpușorul în continuare chircit, și atunci în sfârșit am înțeles.
Indiferent ce spunea acel mesaj, era irelevant. Nu fusese nicio dezvăluire, nicio dovadă, nimic devoalat. Pentru că, dacă ar fi fost, această discuție ar fi decurs altfel de la bun început. Pentru că Marnie nu fusese niciodată o persoană care ținea secrete. Nu fusese niciodată o persoană care lasă furia să se acumuleze, să se umfle și apoi să erupă. Dacă era ceva ce trebuia spus, ar fi spus.
Dar eu fusesem prea consumată de propria panică. Fără să vreau, stârnisem o furtună din senin și îmi trădasem spaima care mă copleșea.
Crezusem că și lui Marnie trebuie să-i fie frică. Dar ea nu știa că exista un motiv să-i fie frică de articole de presă, de mesaje, de oameni insistenți.
Făcusem prostia să cred că încă știam împreună totul, simțeam împreună
totul, că toate faliile care se deschiseseră vreodată între noi erau repede acoperite, dar bineînțeles că asta nu mai era valabil. Nu va mai fi probabil niciodată.
Trebuia să detensionez discuția, să-mi ascund anxietatea, pentru că avea dreptate să fie șocată de reacția mea.
— Se simte bine?
Mă frapa contrastul dintre ceea ce-ar fi putut afla Marnie și serenitatea acelui mic cubicul adăpostit de perdele.
— Cred că da, a spus ea, strângând-o din nou pe Audrey la piept.
A scos altă căciuliță din rucsacul plin cu salopete și șosete cu volănașe și i-a tras-o lui Audrey pe frunte până i-a venit bine deasupra sprâncenelor.
— Îmi pare rău, am spus. Ai dreptate. Ar trebui s-o ignorăm. Până la urmă
o să înceteze.
— Exact.
A venit o moașă – alta decât cea de la naștere – s-o examineze pe Audrey, să-i verifice auzul, s-o cântărească iar și să-i dea drumul oficial în lumea din afara zidurilor spitalului. Era mai în vârstă, afectuoasă și zâmbitoare, cu o statură de matroană foarte sigură pe ea. Mi-a părut bine că ne-a întrerupt.
VP - 177
— Și cu ce vă duceți acasă? a întrebat, plimbându-și privirea între noi trei.
— Voiam să comand un taxi, am răspuns eu. Pot s-o fac acum?
— Aveți un scăunel pentru mașină?
I-am arătat spre fundul salonului, unde îl pusesem.
— Perfect. Atunci puteți pleca.
A gâdilat-o pe Audrey la tălpi.
— Ce norocoasă ești, gogoșică mică, să ai două mămici care te iau acasă!
N-am corectat-o.
*
— Jane, a spus Marnie în timp ce așteptam taxiul în fața spitalului. Pot să
te întreb ceva?
Tremura în rochița de vară, deși era soare.
— Orice, am răspuns.
Audrey, care era deja prinsă cu centurile în scăunelul ei și înfofolită în păturică, a scâncit, apoi a strănutat.
— Pari schimbată. Te supără ceva?
— N-am nimic.
— E din cauza jurnalistei ăleia? A mesajului?
