VP - 172
Vorbea îngânat, fără să apese pe consoane, lungind și tărăgănând vocalele, de parcă ar fi băut mult toată ziua. M-am uitat la ceas. Era aproape ora unsprezece.
— În orice caz, spunea ea, știu că ai stat acolo mai mult de-o oră. Am citit raportul poliției: așteptai, așa ai spus. Știi că vecina din apartamentul de dedesubt crede că a auzit pe cineva strigând? Mai devreme în timpul zilei, zicea ea, dar striga, totuși. Mi se pare ciudat. Pentru că el a murit pe loc, nu?
Și atunci nu mai avea când să strige. Iar asta nu e tot, nu? Atunci când ai stat acolo. De ce să stai atâta timp în casa cuiva? Și săptămâna dinainte. Doar o plimbare prin ploaie? Eu nu cred. Mai e ceva, nu? Amândouă știm că e. Nu-i nevoie să mă suni.
— Nu – ai – mesaje noi, a spus vocea automată, robotică, monotonă.
Bucuria potolită care-mi umpluse sufletul toată ziua s-a stricat instantaneu ca laptele covăsit.
Ce auzise vecina? Am intrat în bucătărie și am deschis robinetul. Am lăsat să-mi curgă apă rece pe mână.
Cine locuia în apartamentul de dedesubt? Mi-am scos haina și am atârnat-o pe spătarul scaunului care se afla sub blat.
A strigat în orele care au urmat după ce a căzut? Am deschis radioul și am dat volumul tare. Camera a fost înghițită de un cântec, o melodie care nu însemna nimic pentru mine.
Asta ar fi putut pune sub semnul întrebării ora morții.
Am deschis televizorul. Pierdusem telecomanda cu câteva luni în urmă, așa că am apăsat pe butoanele de pe marginea ecranului ca să dau sonorul mai tare.
M-am așezat pe canapea. Un val de panică urca în mine, îmi apăsa pieptul și nu mai puteam să respir. Femeia aia se apropia tot mai mult, mai că-i simțeam respirația în ceafă, atingerea pe umerii mei. Simțeam că tremur, corpul meu protestând la această trecere bruscă de la bucurie la groază.
Parcă aveam ceva scufundat în mine și, disperată să-l dau afară, scoteam acest urlet distorsionat: apa, muzica, vocile.
Apoi am tăcut.
Acum mă simțeam ceva mai bine: mai curată, mai înviorată. Și mai ușoară.
M-am ridicat, am închis robinetul, am închis radioul, am închis televizorul, apoi m-am așezat la loc.
Trebuia să mă concentrez.
Mi-am spus să rămân calmă.
Vasăzică cineva auzise ceva.
Nu era bine deloc.
VP - 173
Dar poate că nici nu era o catastrofă.
Pentru că toți cei care locuiesc la bloc știu că oamenii fac zgomot, deseori foarte mult zgomot. Și acele câteva zeci de apartamente înghesuite într-un imobil vechi mi s-au
părut întotdeauna foarte prost izolate. Toți auzim copiii când plâng, mamele când încearcă să-i liniștească, muzica, râsetele de la petreceri, mașina de spălat vibrând puternic pe podea, ușile trântindu-se, pașii apăsați, alarma ceasului sau telefonul sunând. Toți auzim insultele crescând în amploare, reproșurile obișnuite: „Tu nu asculți când vorbesc”, „Dacă n-ai fi mereu așa cicălitoare”, „De ce nu încerci măcar să privești lucrurile și din punctul meu de vedere?”
Nu era exclus să-l fi auzit cineva strigând. Dar n-avea importanță. Nu exista nicio dovadă concretă că el nu murise pe loc. Strigătul unui bărbat care a căzut putea fi foarte ușor țipătul unui copil care se juca sau furia unui adolescent nemulțumit. Urletul lui de frustrare, acele izbucniri de furie puteau fi foarte bine o ceartă într-un cuplu blazat, căsătoriți de prea tineri și de prea mult timp.
Nimic din toate astea nu era ceva nou. Nimic din toate astea nu era de luat în seamă.
Niciuna dintre micile ei descoperiri nu avea puterea de a produce vreo schimbare. Dovezile ei erau cel mult circumstanțiale și probabil aveau să fie considerate irelevante. Așa că mi-am potolit panica, bucată cu bucată, demontând-o și respingând fiecare piesă pe rând.
Dar problema cea mai mare – de care clar trebuia să mă ocup și care nu putea fi rezolvată atât de ușor – era insistența ei neînduplecată. Trebuia să
scap de ea, să găsesc un mod de a o reduce la tăcere. Trebuia să mă asigur că
nu va mai găsi – nu va mai putea găsi – nimic altceva, că nu va mai obține nimic din ce-ar fi putut amenința prietenia mea cu Marnie.
Am cotrobăit prin dulapurile din bucătărie, căutând ceva de mâncare.
Fusese o zi foarte lungă și mă simțeam cam tensionată, aveam o durere de cap care creștea undeva dincolo de frunte, dedesubtul pleoapelor. Am găsit câteva felii de pâine pe fundul unei pungi. Le-am curățat de mucegai și le-am prăjit pe toate patru. Le-am uns cu un strat de unt gros și galben, la care mă
uitam cum devenea translucid. Mă stăpâneam. Puteam să mă stăpânesc. Am pus niște miere pe fiecare felie și am înclinat pâinea ca să se întindă pe toată
suprafața. Pe pâinea prăjită, maronie pe alocuri, mierea avea culoarea aurului și mă ducea cu gândul la Marnie.
Mi-am luat gustarea în pat și am mâncat-o cu grijă, cum făcea Emma, atentă la firimituri. I-am trimis un mesaj lui Peter, explicându-i absența mea de la serviciu, și el mi-a răspuns felicitându-mă aproape imediat. Asta m-a VP - 174
bine dispus, reaprinzând puțin din bucuria aceea, fiindcă vedeam că și eu meritam felicitări.
Am stins veioza și, la lumina telefonului, m-am uitat pe câteva fotografii noi cu Valerie. Încărcase o fotografie cu ea și colega ei de apartament, cu niște cocteiluri sângerii în mână, într-un restaurant plin de lume, și o alta cu un apus de soare surprins de pe balconul ei. Era și un filmuleț video, cu ea și alte cinci persoane dansând în cerc. Din comentariul de dedesubt reieșea că
se pregăteau pentru un spectacol ce urma să aibă loc mai târziu, prin vară.
Am setat alarma pentru a doua zi dimineață și mi-am spus să fiu fericită, să fiu curajoasă, să nu-mi fie teamă. Pentru că aveam să găsesc un mod de a pune capăt poveștii ăsteia.
Capitolul 33
