Acționăm într-un mod foarte diferit. Suntem varianta noastră cea mai bună
în situații foarte diferite. Mie îmi place liniștea sau murmurul scăzut al vocilor. Ei îi plac radioul, muzica sau televizorul, preferabil toate trei. Eu sunt introvertită: am nevoie de propriul spațiu, de propria companie, să fiu singură. Ea este o extrovertită tipică: sigură de sine, sociabilă, deschisă, se hrănește din conversații și opiniile altora și din acele interacțiuni care pe mine mă seacă repede de energie.
Am mai spus-o, nu? Ea este lumină, eu sunt întuneric. Dar amândouă
detestăm dezordinea.
Eu cred că ea ar fi putut să facă față durerii, disconfortului și fricii de travaliu în sine – mă întreb acum dacă într-adevăr avea nevoie de mine acolo pentru toate astea –, dar nu putea funcționa în dezordinea aceea.
— Văd, am spus eu. Ce s-a întâmplat?
— Știu, locul arată jalnic. Încercam să iau lucrurile așa cum vin, să
mănânc ce-mi trebuie, să mă concentrez doar pe contracții, dar pe urmă m-am gândit că aș putea să fac puțină ordine, să mă pregătesc, știi, și pe urmă
am început să mă ambalez și, în fine…
A descris iar un cerc în jurul capului cu mâna.
— Acum toate arată așa.
— Înțeleg.
Știam ce aștepta de la mine. Știam ce-i trebuia. Știusem dintotdeauna. Iar ea știuse dintotdeauna că eu îi voi da, indiferent ce ar fi vrut: fără întrebări, fără să mă plâng.
VP - 169
— Ce-ar fi să stai tu aici până fac eu un pic de ordine?
Marnie a zâmbit și era plăcut că în fața acestui moment crucial, la începutul unei alte etape din viața noastră, era timpul „să facem un pic de ordine”. Cred că asta m-a liniștit. Am crezut – în mod eronat – că lucrurile nu se vor schimba, că nu aveam motiv să mă simt copleșită de semnificația acestui moment, că totul va fi bine.
În timp ce Marnie sălta pe mingea ei, eu fugeam dintr-o cameră în alta, adunând și reașezând hainele, aruncând gunoiul la coș și împăturind păturici minuscule, ciudate, cu miros de rufe proaspăt spălate. Am deschis ferestrele. Era una dintre primele zile însorite din an – nu avusesem nevoie de palton – și în casă pătrundea un aer înviorător. După ce am făcut curățenie lună în apartament, am făcut repede un duș, apoi am pregătit un ceai pentru amândouă – al ei cu mult lapte, al meu doar cu un strop – și m-am așezat pe canapea să mă uit pe canalul de știri, ținând-o de mână pe Marnie.
— Vrei s-o suni tu pe mama? m-a întrebat.
Nu mă așteptasem la asta.
— Ce? De ce?
— Poate vrea să asiste la naștere. Poate vrea măcar să știe ce se întâmplă.
— Bine. Ești sigură?
Ea a dat din cap.
— Atunci, bine.
Am ieșit în hol și am stat acolo puțin, am aranjat hainele în cuier, am împins o pană cu piciorul într-o gaură sub plintă, apoi am sunat-o pe mama ei și m-am simțit ușurată când n-a răspuns. Am lăsat un mesaj scurt și mormăit, care probabil nici nu s-a înțeles prea bine, și m-am întors la Marnie după câteva minute.
*
Puțin după prânz, contracțiile lui Marnie erau la intervale de trei minute, așa că am chemat un taxi să ne ducă la spital. Ea s-a schimbat într-o rochiță
ușoară de vară. Zicea că îi era prea cald și se simțea inconfortabil în altceva.
Am stat amândouă pe bancheta din spate, iar ea icnea când treceam peste câte un dâmb, închizând ochii de parcă întunericul făcea durerea mai suportabilă.
Am ajuns la spital, și ea a mers târșindu-și picioarele de la recepție spre lift, iar eu am fost surprinsă când am ajuns la secția de maternitate. Avea toate caracteristicile unui spital obișnuit – pereți albi, gresie pe jos și acel miros oribil de dezinfectant –, dar ceva era diferit. Poate lumina, zâmbetele de pe chipurile personalului sau uniformele în culori pastelate, dar atmosfera nu părea atât de amenințătoare.
VP - 170
Trecuserăm pe lângă atâția oameni bolnavi cât am mers pe coridoare –
femei bătrâne, ca niște stafii, transportate prin holuri pe paturi care le făceau să pară foarte mici. Dar, aici, toate pacientele erau umflate, transpirate și plesneau – literalmente – de viață.
O moașă zâmbitoare, într-o tunică alb-albastră, ne-a condus într-o cameră
alăturată.
— Uite-aici, drăguță, a spus ea. Fă-te comodă și mă întorc să te văd în cinci minute.
Marnie se ținea de cadrul patului și se legăna dintr-o parte în alta, cu obrajii umflați, cu ochii închiși.
— O să rămâi? a șoptit ea. Până la final? Până vine copilul?
— Bineînțeles. Bineînțeles c-o să rămân.
Pentru că unde altundeva să mă fi dus?
