— Când ai nevoie de mine?
A urmat o tăcere lungă.
— Să vin acum la tine? am întrebat. Pot să iau câteva lucruri cu mine; pot să fac duș la tine.
— Da. Te rog. Dacă nu te deranjez.
Mi-a spus că mă iubește, chiar mă iubește, ceea ce era foarte neobișnuit și, sinceră să fiu, nu-i stătea în fire. Noi n-am avut – niciodată n-am avut – genul acesta de prietenie. Noi nu ne facem declarații de iubire și nici promisiuni pe vecie. Poate că asta ne-a pierdut. Oricum, am dedus că era foarte speriată, că
avea nevoie de mine.
Îmi plăcea să mă simt necesară. Și mai ales să-i fiu utilă lui Marnie. Am avut impresia că alunecam înapoi pe firul unei pânze de păianjen spre locul unde eram altă dată, când eram doar noi, când eram prietene și nimic nu complica acest fapt simplu.
Am tras pe mine blugii și o bluză, smulgând încărcătorul din priză și aruncându-l în geanta de piele. O cumpărasem pentru Jonathan ca dar de Crăciun cu un an înainte să moară. Am luat câteva lucruri din grămada de haine curate de pe scaunul din colț – lenjerie de corp, un tricou de schimb, un prosopel – și le-am împachetat. Mi-am luat trusa de toaletă de la baie. Am băgat periuța de dinți în buzunarul din față și am găsit acolo tot felul de alte produse – eșantioane de șampon, un pieptene cu dinți lipsă, o mulțime de tampoane în ambalaj de plastic colorat și un rimel cu pastă neagră întărită în jurul capacului –, apoi am tras fermoarul și am aruncat-o în geantă.
VP - 167
Am coborât repede scările – două trepte odată, simțindu-mi mirosul stătut al respirației pe măsură ce devenea mai precipitată – și am ajuns la Marnie în mai puțin de o jumătate de oră, lac de transpirație și roșie la față, dar bucuroasă să-i văd ușurarea de pe chip când a deschis ușa.
Un bărbat în costum, cu cravată animal print, cu părul încă ud și o servietă în mână, a trecut pe lângă noi. Când ne-a văzut – pe mine, roșie la față, gâfâind de parcă alergasem la maraton, și pe Marnie, cu burta mare, stând în ușă într-o cămașă de noapte de culoarea piersicii, lungă până la jumătatea gambei –, a întors repede capul, murmurând:
— Bună dimineața.
— Bună dimineața, a răspuns Marnie pe un ton melodios.
Când a dispărut după colț, a întins repede mâinile și s-a prins de pragul ușii, murmurând:
— Oh, nu iar.
S-a dat înapoi, ținându-se de burtă.
În apartament domnea haosul. Se vedea lumina televizorului dansând în sufragerie, iar radioul din bucătărie era deschis și muzica se revărsa de la etaj. În hol erau risipite numai haine – cardigane pe balustradă, eșarfe îngrămădite într-un colț –, iar cuierul de pe perete stătea să cadă sub greutatea jachetelor și a paltoanelor. Oriunde întorceai ochii, vedeai obiecte împrăștiate: căni de ceai murdare și pahare de apă goale care se întindeau până spre bucătărie, biscuiți mâncați pe jumătate, ambalaje de dulciuri și pungi de snackuri nedesfăcute aruncate prin sufragerie, păturici, salopete de bebeluș și șosete minuscule împrăștiate pe scări.
Mi-am mascat șocul sub un zâmbet imens.
— Copilul e pe drum, am spus eu pe un ton glumeț.
Am executat un mic dans stângaci, sărind pe loc și bătând din mâini fără
să le despart de tot.
Marnie a scos un geamăt.
— Bun. Ai o contracție.
— Nu zău, a spus ea printre dinți, retrăgându-se cu un mers legănat spre canapea.
Am privit-o îndepărtându-se cu mers de rață, ținându-se cu mâinile de șale, și m-am simțit imediat complet depășită. Am încercat să-mi spun că era ceva absolut normal și că femeile făceau asta în fiecare zi, peste tot în lume și la orice oră. Dar nu mi se părea nici pe departe ceva obișnuit. Ne cunoscuserăm când eram copii și pe urmă ca tinere femei, ca soții, dar ca Marnie să devină mamă? Mi se părea imposibil.
Marnie a scos un scâncet.
Am dat fuga după ea.
VP - 168
Încerca să se așeze pe o gigantică minge gonflabilă albastră.
— Așa, am spus. Sigur că da. Trage aer adânc. Așa. Inspiră. Expiră. Și…
— Tu vorbești serios? Încetează cu asta. Taci.
— Bine, fie. Am să aștept aici.
M-am așezat pe marginea canapelei, ținând geanta de piele între picioare.
Ea sălta viguros, în sus și-n jos, expirând puternic prin buzele făcute pungă.
Până la urmă s-a aplecat în spate, împingându-și pieptul și burta în sus, apoi a oftat. A început să salte ușor, ridicând și lăsând în jos greutatea considerabilă.
— N-ar trebui să mergem la…
— Spital? Nu, nu încă. Dar contracțiile devin din ce în ce mai lungi. În fine, tu ce mai faci? Îmi cer scuze pentru asta. Și pentru că te-am trezit așa de devreme. Numai că…
A arătat cu mâna spre haosul din jur.
— … situația a cam scăpat de sub control.
Marnie are oroare de dezordine; nu o suportă deloc. Paradoxal, ăsta este unul dintre foarte puținele lucruri asupra cărora suntem absolut de acord.
