— Nu, a răspuns ea. Ai vrea tu să fiu, dar nu sunt. Poate am fost cândva.
Poate. Dar nu mai sunt. Îți amintești cum erai când l-ai cunoscut pe Jonathan?
— Emma…
— Nu. Stai. Lasă-mă să termin. Îți amintești? Pentru că eu îmi amintesc.
Erai complet cucerită de el. El era în tot ce spuneai, în tot ce făceai și probabil în toate gândurile tale. Așa e acum. E ca atunci când ești îndrăgostită. E ceva care te mistuie complet. De neoprit. Așa sunt.
— Nu, am spus eu. Ceea ce-mi descrii tu este oribil, îngrozitor. Dragostea este minunată, Em. Vei vedea. Într-o bună zi, vei vedea.
Ea a râs și mie mi-a venit să plâng.
— Nu cred. Cred că am depășit faza de visuri mărețe acum. Mă apropii de capătul drumului.
Îmi venea s-o scutur. Îmi venea s-o scutur de închipuirile ei tâmpite, să
intru în ea și să scot afară demonul acela. Știam că nu mai puteam s-o salvez, dar totodată știam că trebuie să fi putut la un moment dat. Trebuie să fi existat o modalitate de a opri boala înainte ca oasele să-i devină prea fragile, mușchii să i se atrofieze și inima să înceapă să-i cedeze. Probabil că undeva pe parcurs am dezamăgit-o, dacă acesta îi era sfârșitul.
Am auzit niște pași apropiindu-se și am tăcut amândouă. O asistentă a apărut la capătul patului.
— Doamna Black? Eu sunt Lilian. Am vorbit mai devreme. Acum, Emma, documentele sunt completate, așa că poți să pleci acasă când ești gata.
— Dar… am dat eu să spun.
— Am semnat pentru externare, m-a întrerupt Emma. Aici nu mai au ce să-mi facă.
Am încercat s-o conving să rămână la spital. A refuzat. Am încercat s-o conving să se interneze câteva săptămâni într-un centru de reabilitare. A refuzat. Am încercat s-o conving să stea la mine o vreme, până se recuperează, până își mai revine. A refuzat.
Am dus-o acasă cu taxiul și am băgat-o în pat.
M-am temut că ar putea fi ultima oară când o vedeam, dar eram epuizată, exageram și, mai ales, mă înșelam.
*
Mi-aș fi dorit ca ziua să se termine acolo, dar n-a fost așa.
Țineam telefonul lângă mine, pe pernă, în caz că Emma avea nevoie de mine peste noapte. Aproape că adormisem, mintea mi se încețoșa de VP - 163
gânduri care nu erau tocmai conștiente, când telefonul a vibrat. Mâna mi-a sărit imediat, atrasă spre el ca un magnet.
Nu suna – vibrațiile s-au oprit rapid –, dar apărea un cerc roșu suspendat deasupra iconiței de e-mail. Am deschis căsuța de mesaje și am văzut numele ei: Valerie Sands.
Ai stat în apartamentul lor o săptămână.
Nu mai scrisese nimic altceva, decât această propoziție, iar eu m-am ridicat, rezemându-mi perna de tăblia patului, ca să-mi dau seama ce voia să
spună.
Avea dreptate, desigur. Aproape întotdeauna avea dreptate.
Charles mă rugase să le ud plantele cât au fost plecați în vacanță, iar eu asta făcusem. Doar că rămăsesem la ei, neinvitată, aproape o săptămână.
Cât din povestea asta știa deja?
Și, mai ales, ce avea de gând să facă?
Ceva se infiltra încet în mine, începea să aibă sens. Frica mea se manifesta de fiecare dată când simțeam că relația mea cu Marnie era amenințată. Mă
tulbura mai puțin posibilitatea implicării poliției sau închisoarea, pentru că
nu aveau niciun cadavru, niciun mobil al crimei, niciun motiv să se îndoiască
de rapoartele deja scrise. Dar eram din ce în ce mai conștientă de faptul că
firele mici care ieșeau din urzeala minciunilor mele, dacă cineva trăgea de ele, mi-ar putea distruge prietenia cu Marnie. Or, tocmai aceste fire păreau s-o atragă cel mai mult pe Valerie. Iar ea era hotărâtă să le desfacă.
VP - 164
A șasea minciună
Capitolul 31
Charles murise de peste șase luni și eu dormeam prost pentru prima oară
după mai mulți ani. Când eram copil, n-aveam probleme cu somnul – nu adormeam ușor, dar dormeam bine, adesea după ce citeam până noaptea târziu, cu o lanternă în mână pe sub pătură –, dar în anii adolescenței mă
chinuiam. Petreceam nopți lungi întorcând perna când pe-o parte, când pe alta, schimbându-mi poziția, umplându-mi iar paharul cu apă, care absorbea imediat aerul închis din camera caldă și prindea un gust stătut, sălciu. Știu că
