— Mă numesc Lilian Brown. Sunt asistentă. Vă sun de la spitalul St.
Thomas. Figurați la noi ca fiind ruda cea mai apropiată a lui…
Pauza pe care a făcut-o până a înclinat capul ca să-și consulte notițele mi s-a părut interminabilă. Auzeam cum întorcea paginile, hârtia fâșâind sub degetul ei.
VP - 159
— A domnișoarei Emma Baxter. Așa este?
Am simțit că mi se taie respirația.
— Da, sunt sora ei. Ce s-a întâmplat? Este…? Ce s-a întâmplat?
— Și-a pierdut cunoștința. Se simte bine, dată fiind situația, dar starea ei totuși ne îngrijorează. Ați putea veni s-o vizitați? Abia a sosit la noi. Mă tem că nu putem încă s-o externăm. Dar dânsa insistă foarte mult să plece.
— Vin imediat. Ajung într-o jumătate de oră. Îi spuneți dumneavoastră că
vin?
— Mulțumesc, doamnă Black. Vă mulțumesc foarte mult.
Și a închis.
— Trebuie să plec, i-am spus lui Peter.
Eu trebuia să fiu ultima care pleca și stingea luminile, dar n-aveam timp să aștept până își închidea el calculatorul, până se ducea la baie și își spăla cana în chiuvetă.
Am arătat spre tavan.
— Le stingi tu când pleci?
— Sigur că da. Sper că totul e bine.
Am dat din cap și mi-am luat haina de pe speteaza scaunului.
— Mersi.
*
În spital era liniște. Pereții albi, podelele acoperite cu gresie și bine-cunoscutul miros de dezinfectant îți dădeau impresia că te aflai într-o bibliotecă, unde oamenii rătăceau pe coridoare în tăcere, nu se auzeau decât zgomotul pașilor și foșnetul mânecilor frecându-se de haină în mers.
Am întrebat la recepție aproape în șoaptă și am fost îndrumată spre o secție de la etajul al treilea. M-am luat după indicatoare și, ca să nu mă mai gândesc ce căutam acolo, m-am concentrat pe fotografiile înrămate cu copii bolnavi de cancer care zâmbeau, femei în vârstă care făceau cu mâna și mame care își țineau în brațe nou-născuții.
O vizitasem pe Emma într-o mulțime de spitale, dar de cinci ani îi mergea relativ bine. Am intrat în secție și asistenta de la recepție vorbea la telefon, anulând un transfer pentru a doua zi dimineață pentru că pacientul intrase de urgență în operație și nu avea să plece prea curând.
Am stat acolo, așteptând să închidă și totodată dornică să-și continue conversația și să amâne inevitabilul.
— E rândul tău, drăguță, a spus ea în cele din urmă. Pentru cine ai venit?
— Pentru sora mea. Emma Baxter.
— Salonul doi. Pe ușile alea.
— Mulțumesc, am spus, dar ea deja își îndreptase atenția spre calculator și teancul de fișe de alături.
VP - 160
În salonul doi erau șase paturi și cinci pacienți. Zgomotele din interior formau un fond sonor țesut din ușoare sforăieli, bipuri intermitente și murmurul slab al unui televizor. Două femei în vârstă dormeau cu pătura trasă până sub bărbie și cearșaful vârât sub trupurile lor firave. O femeie mai tânără, de vreo treizeci sau patruzeci de ani, avea un picior ridicat întrun scripete și chiar în fața ei era așezat un televizor care funcționa cu monede. Un pat era gol, fără cearșafuri, scaun sau cărucior alături. Altul era ascuns de o draperie albastră, subțire, de după care se auzea un ușor șuierat, iar în diagonală, pe cealaltă parte, lângă fereastră, era surioara mea.
Nu m-a observat imediat. Era ocupată cu telefonul, ecranul aruncând o lumină alb-albastră peste chipul ei. Îi scotea în evidență structura osoasă: ochii prea mari în orbitele adânci, obrajii supți, tendoanele proeminente ale gâtului. Degetele în care ținea telefonul arătau prea lungi și prea noduroase, iar oasele încheieturilor îi ieșeau prin piele.
Am răsuflat ușor, simțind că mă eliberez de ghemul din stomac.
Emma a ridicat privirea. A zâmbit.
— Ai venit, a spus ea.
A pus telefonul pe masă.
— Normal c-am venit, am răspuns, trăgând un scaun de lemn să mă așez lângă patul ei. Ce s-a întâmplat?
— Am leșinat.
Probabil că am dat ochii peste cap sau am ridicat din sprâncene pentru că
Emma s-a încruntat și a devenit defensivă.
— Pe bune, a insistat ea. N-a fost decât atât. Exagerează toți. Și asistenta aia. Brown, mi se pare – ea te-a sunat? – mă tot bate la cap.
