— Oh, ești foarte drăguță. Dar nu cred că va fi necesar.
— Pot să trec pe-aici oricând. Să te ajut cum pot.
— Știu. Dar cred că în primele săptămâni vom avea nevoie de liniște și pace.
Eram sigură că se va răzgândi. Cândva și eu privisem în viitor spre o viață
cu copii și știusem că ea va fi în continuare indispensabilă în toate privințele.
Ne vedeam împreună în cafenele, pe aleile din parc cu căruciorul, dând copilul de la una la alta. Eram sigură că va avea nevoie de mine. Pentru că
toată lumea știe cât este de obositor să ai grijă de un nou-născut – vorba aceea, ai nevoie de un sat întreg să crești un copil – și că e foarte important să ai pe lângă tine prieteni și rude.
Nici nu mi-a trecut prin minte că poate n-o să fiu o astfel de prietenă
pentru următoarea etapă din viața ei.
*
La serviciu aveam de lucru până peste cap. Am recrutat cinci oameni noi, două femei și trei bărbați. Afacerea creștea exponențial – tot mai multe comenzi cu fiecare săptămână, noi distribuitori care adoptau platforma noastră. Era o senzație permanentă de panică, întrucât sistemele noastre, personalul și organizarea noastră se dovedeau prea imature pentru a face față unei astfel de creșteri.
Stăteam în capul unei mese din Unitatea pentru Servicii Clienți. Masa mea se numea „Zadie”. Probabil că numele de femei îi făceau pe oameni să se simtă mai confortabil, mai în largul lor, așa că fiecare punct de lucru din clădire – de la rampele de încărcare până la birourile de la etajul opt –
primise tot nume feminin. Curios este că nu exista nicio Jane. Cred că CEO-ul nostru prefera variantele feminine de fetișcane, nume care se terminau în
„y” sau „ie”.
Noii mei angajați stăteau pe bănci de-o parte și de alta a lui Zadie. Cele două femei aveau peste cincizeci de ani, erau recent divorțate și aveau VP - 155
nevoie disperată de un salariu regulat. Mai erau doi tineri, proaspăt absolvenți, care visau la un câștig rapid cu care să-și umfle portofelul pentru a putea călători prin lume: să facă surfing și scufundări, să schieze, să seducă
fete naive de optsprezece ani în anii sabatici. Bărbatul cel mai în vârstă avea puțin peste patruzeci de ani. Îl chema Peter. Lucrase la o bancă mai bine de zece ani, pe un salariu de șase cifre și un bonus pe măsură. Până în urmă cu doi ani. Stătea în biroul lui spațios de pe colț, într-o clădire din cărămidă
roșie din centru, când inima a început să-i bată tot mai repede și mai repede, până când a simțit că o să-i explodeze în piept. Avea senzația că plămânii i se umplu cu apă în timp ce inima îi pulsa, îi bubuia și îi bătea în coaste, iar ochii i se umflau în orbite. Și-a dus mâna la piept, începând să respire tot mai slab și mai slab până și-a pierdut cunoștința.
După o serie de analize, consultații și investigații, i s-a spus că era bine, nu avea nicio problemă medicală, toate erau bune și frumoase. S-a întors la lucru a doua zi și, în după-amiaza aceea, inima i-a explodat din nou. În ziua următoare, s-a întâmplat același lucru. Și în ziua de după. Până la urmă, Peter nu s-a mai dus la serviciu și a rămas acasă. Doctorul i-a spus că suferă
de stres – „de parcă era o boală”, a precizat el la interviu, „dar și o stare de spirit” – și a concluzionat că era inapt de muncă. Ceea ce a pus capăt atacurilor de panică. Dar a contribuit la debutul unei depresii grele și profunde.
A fost atât de sincer. Zicea că îi trebuise un an până când avusese în sfârșit curajul să urmeze douăsprezece sesiuni de psihoterapie într-un cabinet prăpădit dintr-o căsuță din suburbii. Încercase să se concentreze pe tapetul în culori țipătoare și pe păsările albastre, pictate manual, înghețate în zbor, pe scârțâitul scaunului de piele de sub el, pe firele de păr cenușii și subțiri de deasupra buzei de sus a psihoterapeutei lui, pe cerceii ei lungi care atârnau până la umeri. Dar ea fusese mai deșteaptă decât el și, cumva fără să vrea, se pomenise dezvăluindu-i adevărul: secretele pe care le îngropase adânc în el cu zeci de ani în urmă, ce credea de fapt despre lucruri, oameni și viață (chiar și atunci când gândurile lui nu erau gânduri pe care ar trebui să le ai despre lucruri, oameni și viață).
Am fost atrasă de el imediat, instinctiv. Avea toate calitățile necesare –
știa cum să stea de vorbă cu clienții și să introducă date – și zicea că vrea să
înceapă de jos, să avanseze pe scara ierarhică într-o manieră mai moderată.
Își asuma greșelile într-un fel care mi se părea complet străin. Și era onest nu doar cu el însuși, dar și cu mine, o străină și totodată cea care îl intervieva. Nu reușeam deloc să înțeleg. De ce-ar alege să spună adevărul?
Pe atunci, n-aș fi crezut că va veni și clipa aceasta, când și eu voi fi sinceră, mărturisind toate minciunile mele.
VP - 156
Dintre cei cinci noi angajați, Peter era preferatul meu. Era și cel mai competent. Avea un talent înnăscut de a rezolva problemele. Clienții păreau să-l placă. Și calculatoarele îl plăceau, ceea ce deseori era partea cea mai dificilă a muncii. Când era el prin preajmă, eu eram mai fericită, mai bună la ce făceam, mai eficientă, mai motivată și mai încrezătoare. Eram încântată că
îl angajasem.
În ultima zi din martie – la doar șase săptămâni după ce noii mei recruți începuseră munca –, am ajuns la serviciu puțin după ora opt și, când am deschis inboxul, am găsit un e-mail de la șeful meu, trimis la ora șapte și jumătate, în care îmi cerea să vin în biroul lui imediat, pentru că trebuia să
discutăm ceva important.
Am făcut stânga împrejur spre ascensoare și m-am înghesuit într-unul cu alți zece angajați, care urcau spre etajele superioare, toți îmbrăcați în taioare elegante și costume cu dungulițe. Adidașii mei scârțâiau pe pardoseala lucioasă. Când au coborât, la etajele cinci, șase și șapte, i-am văzut uitându-se la mine, întrebându-se ce naiba căutam la etajul opt. Presupun că și ei credeau că voi fi concediată.
Șeful meu avea un birou cu vedere panoramică, cu o fereastră mare care se întindea pe un perete întreg. Stătea așezat la masa de lucru. Avea cravata desfăcută la gât și era încercănat, cu pielea palidă, de-ai fi zis că se scursese toată căldura din el. Ușa lui era deschisă, dar eu am bătut totuși sub plăcuța pe care scria: „Duncan Brin. Director. Departamentul Servicii Clienți”.
El a tresărit și a ridicat privirea.
— Jane. Intră. Ia loc. Vrei ceva? O cafea?
Am scuturat din cap.
— Ai venit devreme. Nu c-aș fi surprins. Aud numai lucruri bune despre tine.
Am simțit că mi se destind umerii, că mi se relaxează stomacul, și m-am afundat în fotoliul mult prea jos, care era de fapt un banal scaun de birou deghizat în ceva mai elegant și care s-a rotit neașteptat pe axul său. Mi-am înfipt picioarele în podea ca să rămân pe loc.
— De fapt, nu doar că aud lucruri bune, dar văd și rezultatul acestor lucruri bune. Știi la ce mă refer? Cred că da. A crescut numărul cererilor, știi asta, dar a crescut și numărul clienților – bravo nouă –, deci asta nu e o surpriză. În privința asta nu putem face mare lucru. Dar ce putem face noi –
și ce faci tu – este să reducem procentul de clienți care sună a doua oară să
