mă gândesc la Crăciunul ăla când tata s-a îmbrăcat în Moș în ziua de Ajun ca să intre pe furiș în camerele noastre și s-a împiedicat de lada cu jucării și a făcut atâta zgomot, că ne-a trezit pe amândouă și până la urmă am ajuns cu toții la urgențe.
— Mi-aduc aminte.
— Noi eram în pijamale, mama era în puloverul ăsta și ceilalți din sala de așteptare erau beți și râdeau, chiar dacă erau răniți. Ți-amintești? Și bărbatul ăla care se tăiase la mână cu aparatul de aplicat bandă adezivă?
— Și asistenta care ne-a dat bomboane la miezul nopții.
— Avea părul roz.
— Da!
— După aia, mereu m-am gândit că eu o să-mi fac părul roz.
— Păi, fă-ți-l.
— Poate o să mi-l fac.
— E-n regulă, a spus Marnie revenind lângă noi. Îl cunosc totuși. Lucrează
la curierat la biroul lui Charles. În fine, problema a fost rezolvată. Mă duc să
văd dacă sunt gata curcanii ăia. Credeam că faci și tu niște fotografii?
*
În ziua aceea, tristețea plutea în aer. Emana din cele două fotografii înrămate, așezate una lângă alta pe polița șemineului, instantanee din luna lor de miere. Era în globul de lemn atârnat în brad, pe care scria „Primul nostru Crăciun căsătoriți”. Presupun că l-au primit ca dar de nuntă. Cine-ar fi știut atunci că nu va dura nici măcar un an căsnicia lor? Tristețea era răspândită de fantomele care ședeau lângă noi toți: Marnie, eu și ceilalți invitați care și-i aduseseră cu ei pe cei dragi și dispăruți.
VP - 148
Dar a fost și bucurie. Și nu puțină. Așa că am urmat instrucțiunile și am ignorat toate lucrurile care nu puteau fi abordate, concentrându-mă în schimb pe mâncare, conversație și jocurile pe care le-am jucat după-amiază
târziu, cu tot felul de oameni pe care abia îi cunoșteam, strigând răspunsurile și bătând palma cu coechipierii. Am câștigat la șarade, dacă e posibil așa ceva. Și am pierdut la Scrabble. Ian a pus trei cuvinte de opt litere și a câștigat peste opt sute de puncte. Emma și cu mine le-am bătut pe Jenna și Isobel la canastă.
Până la ora șapte, plecaseră aproape toți musafirii, iar Marnie își abandonase șorțul și stătea pe canapea, cu brațul îndoit ușor peste burtică.
— Vrei să…?
— Să faci tu un pic de ordine? a zis ea.
Prietenia noastră se construise pe „să facem un pic de ordine”. În primul nostru an la gimnaziu – primul an al prieteniei noastre – diriginta noastră, doamna Carslile, era obsedată de ordine și curățenie. Privind în urmă, mi-e clar că suferea de o tulburare obsesiv-compulsivă extrem de accentuată. Pe vremea aceea, credeam că era doar o maniacă în ce privea curățenia, dar, ca întotdeauna, adevărul nu este evident la prima vedere.
Aproape în fiecare dimineață – și, uneori, nu doar o dată – insista ca toată
clasa să „facă un pic de ordine”. Asta însemna să atârnăm hainele și hanoracele în cuierul din fundul clasei, să aranjăm rucsăcelele sub scaune, manualele în bănci, părul dacă s-a desprins din coadă, să nu vadă elastice de păr la încheietura mâinii, gulere nearanjate, șireturi desfăcute, mâneci suflecate și o listă interminabilă de mici rugăminți.
Noi întotdeauna ne conformam, dar a devenit o expresie antologică, o glumă care definea prietenia noastră, unul dintre primele lucruri pe care le-am avut în comun și pe care alții – părinții noștri, surorile noastre, alți elevi din alte clase și cei din alte școli – nu le-au înțeles deloc.
Marnie și Emma s-au uitat la două filme cu tematică de Crăciun, așezate confortabil împreună, așa cum făceau când eram copii, iar eu am trebăluit prin apartament, încărcând mașina de spălat vase, strângând farfuriile și paharele și ștergând blatul, până am reinstaurat ordinea și m-am putut băga lângă ele sub pătură. Îmi aduc aminte că în apartament era zgomot, deși noi tăceam. Se auzeau vâjâitul mașinii de spălat vase și ceva picurând în pereți.
Mergea de-a lungul plintei și sus la etaj, iar eu am dat volumul televizorului mai tare ca să nu se mai audă.
În timp ce genericul celui de-al treilea film ilumina pereții camerei, am simțit că-mi vibrează telefonul în buzunar. L-am scos – nu știu la ce mă
așteptam, dar cred că mă întrebam dacă nu cumva era vreun mesaj neașteptat de la tata – și am găsit un e-mail de la Valerie Sands.
VP - 149
Titlul era: CITEȘTE, TE ROG. NU ȘTERGE.
Eram bănuitoare, dar și intrigată. Nu mai primiserăm nimic de la Valerie, niciun cuvânt de când publicase al doilea articol. Neliniștea mea de la început se diminuase în perioada de după aceea. Remarcasem tăcerea ei și crezusem că se potolise. Dar uite că ea, în seara celei mai intime zile din an, o zi rezervată familiei și prietenilor, căminului și fericirii, trimitea un e-mail unei persoane pe care nici n-o cunoștea.
Nu-i mai monitorizasem activitatea online în mod regulat, doar o urmărisem atât cât să fac o evaluare mentală a felului în care își petrecea zilele. Văzusem că asistase la un spectacol în care nu juca, organizat de studioul de dans unde acum lua lecții de cel puțin două ori pe săptămână. Și că scrisese în ziar câteva articole de Crăciun: când s-a amenajat patinoarul provizoriu, când luminițele de Crăciun de pe bulevard au fost aprinse de o celebritate absolut minoră și un text mai profund despre cei singuri și fără
adăpost. Dar nu-i mai urmăream traseul prin oraș în fiecare zi și nici nu-i mai căutam fiecare locație marcată. Se vedea că, în ciuda nepăsării mele, ea rămăsese la fel de preocupată de noi.
Am deschis e-mailul, ascunzând luminozitatea ecranului sub pătură. Zicea că știe că primul ei articol nu reflectase întocmai realitatea; că imediat ce a cunoscut-o pe Marnie, și-a dat seama foarte repede și cu părere de rău că
interpretase greșit suspiciunile pe care le avea. Zicea că nu va mai repeta această greșeală și îmi dorea un Crăciun fericit. „Dar nici nu cred că povestea voastră, versiunea voastră, este în întregime exactă”, adăuga ea. Zicea că din puzzle-ul ei lipseau niște piese, desigur, dar că ea descoperise destule ca să
știe că mai erau și altele, lucruri ascunse, lucruri care mai erau de spus. Mă
încuraja să răspund, să umplu golurile, să spun în final adevărul meu. Pentru că, zicea ea și promitea, tot va găsi răspunsurile până la urmă.
Am șters mesajul și am îndesat telefonul între două perne ale canapelei.
Simțeam din nou cum creștea frica în mine, cum se reaprindea panica.
Dar pe urmă Marnie s-a smucit, pătura i-a căzut de pe umeri și a dus repede mâna la burtă.
