— Bine, a răspuns ea. Fac bine.
Am tras fotoliul din colț până la patul ei și m-am așezat lângă ea. Când s-a mutat în acest cămin, am angajat un om cu o dubiță – i-am găsit cartea de vizită lipită pe vitrina oficiului poștal – ca să-i transporte o parte din lucrurile de acasă. Fotoliul a fost cel mai voluminos dintre lucrurile aduse. Și chiar dacă a stârnit câteva încruntături din partea asistentelor, am insistat că era absolut esențial. Am mai adus și patru dintre pernuțele care îi decoraseră patul matrimonial de acasă, câteva fotografii înrămate, un abajur cu ciucuri, un teanc de cărți și cutia ei de bijuterii. Până la urmă am făcut și alte câteva îmbunătățiri: un suport antiderapant imprimat cu o fotografie din copilărie pentru cana ei de apă, de exemplu. O vază gri cu picățele –
cumpărasem un buchet de Crăciun de la florăria din gară cu o zi înainte – și o tabletă ca să poată să vadă filme, să se uite pe înregistrări mai vechi de VP - 143
familie și, uneori, când se simțea în stare, să-mi trimită un e-mail. Primeam tot mai puține.
Acum mă uit la mine, cea de-atunci, la cât timp am petrecut să am grijă de ea și – poate nu e cel mai potrivit cuvânt – să-i fiu mamă. Și mă surprinde devotamentul meu. Când eram copil, mă luptam să fiu recunoscută: la școală
mă descurcam extraordinar de bine, câștigam premii și primeam aprecieri de la profesorii mei; ajutam la treburile casei, eram aproape slugarnică –
puneam masa, goleam mașina de spălat vase, schimbam așternuturile; încercam să fiu veselă și amuzantă, o influență pozitivă în casa noastră.
Lucrurile acestea – ornamente și vizite săptămânale – nu erau decât niște exemple mai recente ale multiplelor feluri în care încercam să-i atrag atenția asupra mea.
I-am ridicat cardiganul pe umăr și ea m-a privit furioasă, cu pupilele dilatate. Mi-am dat seama că i se administrase ceva – poate pentru răceală, poate doar ca să rămână calmă – și, din fericire, medicamentele păreau să
estompeze absența Emmei. A trecut complet neobservată. Și totuși, în ciuda medicației, mama a fost destul de perspicace în ziua aceea, întrebându-mă
tot felul de mărunțișuri despre călătoria mea și vrând să știe ce planuri aveam pentru după-amiază.
— O să fii cu Marnie și Charles?
— Doar cu Marnie, am răspuns eu.
— Nu și Charles? a întrebat ea și sprâncenele i s-au ridicat aproape până
în centrul frunții.
— Nu.
Mi-am lăsat capul într-o parte, iar nedumerirea de pe chipul ei s-a transformat în îngrijorare pentru că gestul acesta întotdeauna preceda o veste proastă.
— Ți-am mai spus. Îți amintești?
Am oftat.
— Charles a murit.
— A murit? a spus ea îngrozită, cu o voce stridentă și fața schimonosită
de stupefacție, ca de fiecare dată când primea o astfel de informație. Când?
— Acum câteva luni.
— Cum?
— A căzut pe scări. Știi deja asta. Dar nu vrei să-ți amintești.
— Păi, nu, a spus ea. N-aș vrea. E groaznic.
— Știu. Am fost acolo.
Nu știu de ce am spus asta, pentru că până atunci nu-i mai dădusem astfel de amănunte, dar cred că voiam ca ea să știe că acest necaz nu-i aparținea.
— Eu și Marnie l-am găsit căzut la baza scării. L-am văzut.
VP - 144
— Mort?
— Da.
— A murit singur.
Arăta tristă când a spus-o, ca și cum lucrul acesta era ceva insuportabil.
Mi-am dat seama atunci că noi nu discutaserăm niciodată despre moarte, nu în profunzime, decât că e un simplu fapt, o simplă pierdere.
— Ce chestie, a spus ea.
— Se prea poate ca eu să fi fost la ușa apartamentului când s-a întâmplat.
O așteptam pe Marnie să vină acasă. Ea era la bibliotecă. Am stat acolo o oră, citind și așteptând.
— Poate-ai fi putut să faci ceva, a zis ea.
Era o întrebare și, totodată, o afirmație.
