— Poate că un nou început… am dat eu să spun.
— Vreau să mă întorc aici până la Crăciun, m-a întrerupt Marnie.
— Mai sunt doar câteva săptămâni…
— O să organizez seara de Crăciun la mine, a spus ea. O să decorez totul și o să gătesc – voi avea nevoie de un brad și de un curcan – o să fac totul așa cum trebuie.
— E foarte multă muncă. Marnie, pentru mine sunt foarte multe de suportat și pentru tine sunt foarte multe de făcut.
— M-am decis, a spus ea. Și o să vii și tu. Și Emma. Organizez eu totul.
— Noi vom fi la…
VP - 138
— Mama ta. Da, mi se pare normal. Asta dimineața, nu? Atunci după
aceea.
— Eu…
— Nu este opțional, a spus ea cu o expresie brusc severă și cu ochii mari.
Te invit la mine de Crăciun. Dacă accepți invitația sau nu este decizia ta. Dar până atunci eu am să locuiesc aici și am să fac asta.
Marnie și cu mine avem foarte puține trăsături în comun. Ea este deschisă, caldă, iubitoare și curajoasă. Eu sunt închisă, rece, colerică și temătoare. Ea este lumină, eu sunt întuneric. Dar amândouă suntem extrem de încăpățânate. Eu știu fără umbră de îndoială că, în anumite privințe, n-o poți clinti; nu poate fi cumpărată, mituită sau convinsă.
— Atunci, da. Voi veni cu plăcere.
— Și mă ajuți să mă mut înapoi?
— Bineînțeles.
— Bine, atunci. Să trecem la treabă. Vreau să iau măsurile pentru un pat nou.
*
Așa că asta am făcut. Am notat măsurile pentru un pat nou fiindcă, deși putea să doarmă în apartamentul răposatului ei soț, nu concepea să doarmă
în vechiul pat. A comandat un înlocuitor în după-amiaza aceea. Unul mic și dublu – „va fi doar pentru mine”, a spus ea – cu tăblie tapisată roz – „el niciodată n-ar fi ales roz” – și cu spațiu de depozitare dedesubt – „pentru păturici, scutece și toate celelalte lucruri de care au nevoie bebelușii”.
S-a mutat înapoi două săptămâni mai târziu, în ziua când a sosit patul, iar eu am încercat să fiu pragmatică, dar mă simțeam de parcă iar îmi fusese luat ceva. I-am împachetat hainele și vesela care îmi ocupase dulapurile de bucătărie, și i-am pus în cutii pantofii lăsați după ușa de la intrare.
Dimineața devreme am îngrămădit totul într-un taxi, cu sacoșe la picioarele noastre sau pe genunchi, și așa m-a părăsit.
Dramatizez, știu. Mă simțeam tristă că pleca, dar puteam să-mi explic logic supărarea pentru că eram totodată mulțumită s-o văd preocupată și satisfăcută. Îmi plăcuse să veghez asupra ei, să am grijă de ea și să-i fiu reazem, dar acesta nu era un mod de viață care să dureze.
Lumea e plină de oameni vulnerabili care depind de ajutorul celorlalți, se bazează mereu pe acel sprijin suplimentar, pe acea forță suplimentară.
Emma, de exemplu, este incredibil de vulnerabilă. Marnie nu este. Ea a reînceput să lucreze câteva zile mai târziu – deschizându-și telefonul, postând filmulețe, partajând noutăți și implicându-se în lumea pe care o construise în jurul ei. Părea cumva mai puternică având acea platformă sub ea.
VP - 139
— Acum poți să pleci, mi-a spus după ce am adus toate lucrurile în vestibul și le-am cărat pe rând cu liftul până la apartament. De restul mă
ocup eu.
— Dar ai de despachetat, am zis. Nu vrei să te ajut?
— Nu, mulțumesc, mi-a răspuns ea și cumva stătea în pragul ușii – pragul ușii ei – cu mâna pe cadru, cu picioarele ferme pe podeaua de lemn, în timp ce eu eram pe coridor, de cealaltă parte a intrării. Acum mă descurc, a adăugat. Mulțumesc.
— Dar…
— Te sun eu mâine, a spus și a închis ușa.
M-am simțit pe de-o parte furioasă, pe de-o parte mândră.
Și pe de altă parte jenată. M-am uitat în stânga și-n dreapta, dar nu mai era nimeni, nimeni care să fi văzut că fusesem dată afară. M-am uitat la locul unde stătusem cu aproape trei luni în urmă. Parcă era vorba de o altă
persoană, un alt timp, o altă lume. Apoi m-am dus acasă.
Vreau să-ți spun un lucru. Marnie avea o familie – așa cum toți avem familii –, dar eu niciodată n-am avut senzația că am o familie. Când eram mică, credeam că o familie era de nezdruncinat, indestructibilă, ceva stabil și imuabil. Aveam o soră, și ea avea să fie mereu sora mea, și niște părinți, care întotdeauna aveau să fie părinții mei. Abia mai târziu, când tata ne-a părăsit și mama m-a abandonat – mi-am dat seama că mă înșelasem. Familia nu era deloc ceva stabil. Dar asta se întâmplase pe parcursul perioadei mele de formare. Nu mi-am dat seama decât mult, mult mai târziu că va trebui să-mi clădesc propria celulă. Nu mi-am dat seama că va trebui să devin o persoană
pe care alții vor vrea să o iubească.
Dar a fost o lecție pe care Marnie a învățat-o la o vârstă mult mai fragedă.
Familia ei era ca valurile mării – acum venea, acum pleca – și era complet imprevizibilă. Ea voia ca această familie – noua ei familie – să fie altfel. Avea puterea de a lucra acest fir de urzeală, de a construi această celulă așa cum își dorea ea. Și asta voia să facă.
