— Știu. E imposibil. De parcă aș putea face așa ceva. Niciodată n-aș face așa ceva.
A fost a cincea minciună pe care i-am spus-o lui Marnie. I-am spus că
niciodată n-aș putea să fac ceva ce deja făcusem. I-am spus că n-aș putea să-i fac un rău când deja i-l făcusem. Și, în timp ce stăteam acolo mințind-o cu tot trupul meu, speram cu tărie că ea va continua să mă creadă. Și m-a crezut. A dat din cap încet și a oftat, rezemându-se de perne și trecându-și degetele prin păr.
VP - 133
Nu cred că de fapt mă interoga. Nu-mi punea o întrebare, așteptându-se să răspund. Dar faptul că-i auzisem îndoielile – deși vagi – m-a tulburat.
Simțeam adevărul ca pe un mic os în gât, care se cerea să fie scos. Stârnea o parte din mine care voia să fie cunoscută, care era tentată să spună: „Da.
Asta s-a întâmplat”, să spună „Da, am făcut-o pentru tine”.
Dar totodată știam că aș minți iar și iar pentru a proteja ce aveam noi.
— Trebuie să ne hotărâm ce facem, am spus eu în cele din urmă.
Marnie s-a șters sub ochi și și-a uscat degetele pe pijama. Bluza i se ridicase în jurul taliei și și-a tras-o în jos.
— N-avem ce face, a zis, ridicându-se să se ducă în bucătărie, mai calmă
acum, mai reținută. Articolul e publicat. Și, crede-mă, Jane, nu încerca să stai la discuții cu ea. O să publice și mai multe mizerii online, iar noi știm adevărul, îl știu și prietenii și rudele noastre, și, serios acum, nu asta contează cel mai mult? Nu spun că așa e corect. Pentru că, Jane, și pe mine mă înfurie. Mă înfurie tare. Și urăsc faptul că e liberă să spună tot ce vrea fără să se gândească o clipă la consecințele minciunilor ei asupra oamenilor.
Dar trebuie să se rezolve.
— Bine, am replicat eu. Atunci să așteptăm să se rezolve.
Adrenalina începea încet să se dizolve și în final am expirat lung. Am crezut că o să leșin pentru că Marnie fusese atât de aproape să descopere adevărul. Foarte, foarte aproape.
*
Vrei să știi ceva? A cincea minciună m-a speriat. Mi-am dat seama atunci cât riscasem – fără să vreau, e adevărat, totuși – și cât îmi va afecta viața acea decizie de-aici înainte. Trebuia să fiu atentă, să păstrez controlul.
Am citit ziarele în zilele ce-au urmat. Erau pline iar: articole de opinie, așa-zise informații și surse anonime. Dar în cele din urmă s-au oprit – un scandal politic a acaparat titlurile și a fost mediatizat timp de mai multe luni.
Am păstrat articolele despre noi într-o cutie de pantofi sub pat. Îmi aminteau că nu eram invincibilă. Îmi aminteau să fiu cu ochii în patru. Îmi aminteau să mint în continuare.
Capitolul 26
Cred că unele femei sunt făcute să fie mame, iar altele nu. E discutabil, știu, și e ceva ce probabil n-ar trebui să-ți spun tocmai ție. Dar cred că
trebuie menționat.
VP - 134
Eu întotdeauna am visat să fiu mamă. Când eram copil, legănam în brațe păpușile de plastic și le îmbăiam, le plimbam într-un cărucior dintr-un material roz și subțire, care se curba în interior ca un hamac. Le aliniam, le schimbam scutecele pe rând și le îmbrăcam în mici salopete din bumbac imprimate, închizându-le capsele dintre picioare. Toate erau cam la fel – cu burți tari și rotunde, cu vopsea roz în obraji și ochi albaștri strălucitori care clipeau –, dar preferata mea era Abigail. Era cheală și avea membrele fixe.
Un ochi i se închidea și i se deschidea, dar celălalt era țeapăn, cu genele de plastic lipite între ele. Odată ce i se deschidea, nu mai voia să se închidă, privind drept înainte, pe când celălalt clipea amenințător. Cu toate astea, o iubeam.
Până la urmă am trecut de vârsta păpușilor și am ajuns la cea când te interesează copiii. Priveam în cărucioarele cu copii când treceam pe stradă, în cafenele mă aplecam să mă uit în ele, neapărat gângurind și punând întrebările de rigoare – Ce scump e! Câți ani are? Ce adorabil! Participam la acest rit al vârstei adulte cu un anumit entuziasm și vedeam o versiune a vieții mele în care, într-o bună zi, eu împingeam un cărucior și gângurelile altei femei se revărsau spre copilul meu.
Pe urmă, la un moment dat – după moartea lui Jonathan – am început să
mă îndoiesc de acel viitor imaginar. Voiam un cărucior? Voiam să aud gângureli, comentarii, judecăți și ca o parte din inima mea să trăiască veșnic în afara corpului meu? Să fac ce fac părinții: să dau de mâncare, să îngrijesc, să cresc? Nu. Nu voiam. Nu fără el.
Dacă vrei, pot să-ți fac o listă cu toate femeile din viața mea și să trag o linie ca să le separ pe cele care au fost făcute să fie mame și pe cele care nu au fost. Eu și Emma am fi într-o parte. Marnie ar fi în cealaltă parte.
*
Perspectiva unei perioade de acalmie a avut un impact pozitiv asupra stării generale a lui Marnie. Era mai puțin furioasă, mai puțin impulsivă, mai puțin temătoare de ceva-ul sau nimicul care există după o pierdere. Am găsit un mod de a coabita care mi se părea confortabil și plăcut. Ea plângea –
deseori –, dar mai și râdea, gătea și chiar a scris câteva articole scurte pentru editorii ei preferați. Și-a redirecționat corespondența spre apartamentul meu, ceea ce mi s-a părut neobișnuit de liniștitor; îmi plăcea să-i văd numele alături de al meu în cutia noastră poștală în fiecare zi. Și, când principalul ei sponsor i-a trimis cadou un set de ceramică roz, din ultima lor colecție de vase de gătit, chiar a reușit să înregistreze câteva filmulețe.
Uneori, se întorcea spre mine – de obicei la micul dejun sau în timp ce stăteam pe canapea în pijamale seara târziu când nu dormeam – și spunea:
— Moartea durează foarte mult, nu-i așa?
VP - 135
— Oh, da, ziceam eu. Cel mai mult.
— Pentru că a trecut o lună – sau șase săptămâni, sau două luni –, zicea ea, și eu tot nu concep că asta e viața mea acum. Nu-mi vine să cred că, indiferent câte luni, câți ani sau chiar zeci de ani vor mai trece, el va fi mort în tot acest timp.
Mă simțeam ca un expert. Și, pentru o vreme, tutela mea a părut să
funcționeze. Era atâta încântare s-o am înapoi în viața mea. Și ne simțeam bine împreună, foarte bine. Ne cunoșteam una pe alta în profunzime, intim, ne știam toată viața, cu bune și cu rele. Ne plângeam de părinții noștri – care plecau, se îmbolnăveau, ne ignorau. Râdeam de fratele ei și de sora mea –
unul că era complet absent și cealaltă complet dependentă. Depănam amintiri despre aventurile care ne definiseră anii adolescenței – primele dăți, ultimele și greșelile pe care nu le-am mai repeta niciodată. Eram două
