— N-a fost pentru mine, a spus ea după aceea. N-am făcut-o pentru mine.
Aș fi putut să trăiesc cu asta. Dar Charles? El nu s-ar fi căsătorit cu femeia care spuneau ei că sunt. L-au făcut să pară atât de naiv și de prost, iar el nu a fost așa. N-am putut să las să circule această imagine despre el.
Așa că s-a întâlnit cu Valerie după două săptămâni de la publicarea primului articol. A dezgropat ziarul din coșul de reciclare, a căutat numele jurnalistei, a intrat pe site și a trimis un e-mail. A primit propunerea de a lua micul dejun a doua zi dimineață, la cafeneaua de la parterul blocului meu.
Dacă aș fi știut, aș fi oprit-o. Dar, când m-am trezit, locul din pat de lângă
mine era rece.
Îmi imaginez că Valerie a fost puțin cam dezamăgită de Marnie. Presupun că se așteptase la detalii și dezvăluiri sordide și la ceva care confirma versiunea ei asupra evenimentelor. Probabil că Marnie a mărturisit că îi dăduse medicamentele în dimineața aceea, că nu verificase cu atenție instrucțiunile sau poate nu le verificase deloc, că se zăpăcise, avusese multe pe cap și, în graba ei, se înșelase asupra dozei. Dar, bineînțeles, n-a făcut-o.
Presupun că povestea ei a fost neașteptat de neinteresantă. Marnie i-o fi dat înainte cu migrenele lui Charles. O fi pomenit – cel puțin de două ori – de îngrijorarea ei că poate el avea o tumoare la creier. Dar doctorul – și era un om cumsecade, un doctor bun, aveau încredere în el – insistase mereu că nu erau decât migrene. Și, când apăreau, erau foarte severe; întotdeauna fuseseră așa. Ea ar fi trebuit să stea acasă. Ar fi putut să aibă grijă de el. I-ar fi adus un pahar de apă sau un sandviș sau orice avea el nevoie. Ar fi putut să-l salveze.
Probabil că Valerie s-a uitat la Marnie – fragilă și palidă, cu părul nearanjat, cu cearcăne negre sub ochi, cu un tremur aproape imperceptibil –
și și-a dat seama că articolul ei, oricât era de fascinant, n-avea cum să fie adevărat. Femeia asta care se smiorcăia cu cafeaua în față, atât de fragilă și de distrusă, era incapabilă să ucidă.
Mă întreb dacă Valerie s-a simțit frustrată. Ea se așteptase, sunt sigură, la altceva. Ea voise ca Partea 2 să se bazeze pe Partea 1: mai multe detalii, mai multă dramă, mai mult senzațional. În loc de asta, avea parte de o contradicție, de o acuzație care nu ținea la o analiză mai atentă.
Fără îndoială că a fost neagră de supărare. Dar era și o tipă deșteaptă. Așa că a exploatat ce a avut. A manipulat conversația – micile dezvăluiri, VP - 129
frânturile de informații pe care le smulsese de la o văduvă îndurerată –
pentru a expune o teorie și mai interesantă.
Marnie s-a întors la apartament cu croasanți proaspeți – tratația noastră
de weekend în apartamentul din Vauxhall – și eu am crezut că gestul acesta marca o schimbare a stării ei, reluarea eforturilor de a se adapta la o nouă
normalitate. N-am bănuit nimic până în dimineața următoare, când am primit un telefon de la Emma. Se înregistrase pentru noutăți de pe site-ul lui Valerie și primise un e-mail la prima oră care o informa că fusese făcută o nouă postare. Mesajul spunea că Valerie revizuise articolul anterior în urma unei „noi dezvăluiri”. De data aceasta, descoperise adevărul adevărat, un adevăr mult mai sumbru decât își imaginase și care dezvăluia nu doar relația pe care aceste două femei au avut-o cu răposații lor soți, dar și mai multe detalii despre relația dintre ele.
Am intrat pe blog de pe laptopul meu.
Valerie scrisese că eu eram geloasă, că Marnie fusese fericită – culmea! –
și că eu nu suportasem s-o văd atât de fericită cu altcineva. Comisesem o crimă pentru ea – aparent – și eram șocată că ea n-a mai vrut pe urmă să
facă același lucru pentru mine. Articolul era lung și încâlcit și aproape în întregime absurd. Dar principala idee pe care voia ea s-o evidențieze, se pare, era că vina îmi revenea numai mie. Marnie nu fusese capabilă să-l omoare pe Charles, pentru că „probabil îl iubise cu adevărat”, scrisese Valerie. Așa că eu luasem toate măsurile necesare pentru a mă asigura că ea nu va reveni asupra înțelegerii noastre inițiale. Eu eram păpușarul întregului plan mârșav. Eu eram adevăratul dușman. Eu îl omorâsem.
„Și, chiar dacă Marnie Gregory-Smith a avut un alibi, nu se poate spune același lucru despre cea mai bună prietenă a ei, Jane Black. Vă las pe voi să
trageți concluziile”, scrisese Valerie, „dar mie mi se pare că începe să se facă
lumină în acest caz misterios”.
Știi cum e să fii acuzată de crima pe care ai comis-o? E incredibil de înfricoșător.
De ce mă privești așa?
Ah, înțeleg. Vrei să admit că ea e mult mai aproape de adevăr decât toți ceilalți: poliție, medic legist, prietenii noștri, rudele noastre. Și te întrebi dacă avea dreptate. Găsise ea o fărâmă de adevăr? Vrei să știi dacă eu am fost geloasă pe Marnie?
Nu. Pot să afirm cu toată încrederea că nu am fost niciodată geloasă, nici pe viața ei, nici pe zorzoanele care îi împodobeau traiul de zi cu zi. Eram din când în când invidioasă pe siguranța ei de sine, pe căldura ei, pe bunătatea ei, dar asta e cu totul altceva. Ți-am răspuns la întrebare?
VP - 130
Dar întrebarea pe care ar fi trebuit să mi-o pui este dacă eram geloasă pe Charles. Cred că da. Sună pueril, poate nu vreau să sune așa, dar el avea ceva ce îmi aparținea mie, o iubire care altă dată fusese a mea, o iubire care mă
alesese pe mine.
Valerie nu preciza că discutase cu Marnie. Dar, pe undeva, între noile dezvăluiri și descrierea văduvei înlăcrimate care își strângea la piept cafeaua rece, incapabilă să-și controleze respirația destul cât să soarbă din ea, mi-am dat seama ce se întâmplase.
M-am dus în sufragerie și am găsit-o pe Marnie plângând pe canapea, cu laptopul deschis în fața ei, cerându-și scuze printre suspine grele și adânci:
— Am făcut mai rău, a spus ea. Am întors-o împotriva ta. E numai vina mea. A scris că tu l-ai omorât. Ai citit? Îmi pare foarte rău, Jane. Îmi pare foarte, foarte rău.
A închis ecranul laptopului și l-a așezat pe măsuța de cafea.
— Am crezut că va înțelege că spun adevărul. Am vrut să vadă că s-a înșelat – sunt atât de proastă –, am crezut că va publica o retractare sau ceva de genul ăsta și că totul va trece.
Și-a lăsat capul în mâini.
— Am crezut că o să-și ceară scuze, a continuat ea, cu vocea sugrumată.
— Nu e vina ta, am liniștit-o eu, deși ar trebui să recunosc acum – în spiritul onestității – că eram cam supărată pe ea.
Îi explicasem ce trebuia să facem, iar ea îmi ignorase flagrant instrucțiunile. Dar intențiile ei fuseseră bune; crezuse că poate destrăma pânza țesută în jurul nostru.
— N-aveai de unde să știi, am spus.
