Am încercat să-mi păstrez calmul. Mă uitam la pantalonii ei de pijama din flanel îndoiți la glezne, la picioarele ei încrucișate pe canapea. Nasturii cămășii erau desfăcuți la gât și la piept și pete roșii i se întindeau pe piele.
Avea nevoie ca eu să rămân puternică, să am grijă de ea.
Adevărul este că nu mă așteptasem ca gestul meu să aibă repercusiuni.
Iar autopsia și înmormântarea nu mă pregătiseră pentru asta. Poliția și medicul legist nu aveau niciun motiv să caute dincolo de faptele pe care le constataseră la început. Dar eu știam că mai erau și alte frânturi de adevăr încă ascunse pe undeva. Iar această străină – care apăruse pe neașteptate în viețile noastre – părea hotărâtă să sape, să scurme și să râcâie până găsea ceva care să i se pară mai autentic.
Sperasem că versiunea lui Valerie asupra evenimentelor avea să fie repede îngropată sub bârfe, noutăți și alte minciuni. Dar după al doilea articol nu mai eram atât de sigură. Nu știam cât de departe putea merge în căutarea adevărului.
VP - 131
Am vrut să-i trimit un mesaj, s-o înfrunt, argumentând că a avut un comportament inacceptabil. Dar știam că, dacă o provocam, exista riscul ca ea să devină și mai hotărâtă, nicidecum invers.
Am inspirat adânc. Știam ce trebuia să facem. Trebuia să ne bazăm pe tăcere, s-o lăsăm să-și facă efectul de-a lungul următoarelor săptămâni, până
când adevărul meu rămânea singurul adevăr posibil, până când scenariul unei căderi accidentale pe scară rămânea singurul scenariu posibil.
În acel moment eram atât de concentrată să rezolv situația cu Valerie, încât n-am observat că o altă problemă lua amploare.
Marnie fusese mereu una dintre cele mai luminoase, inteligente și dinamice persoane pe care le cunoșteam, iar lacrimile, durerea și haosul nu schimbaseră nimic din toate astea. Ea a avut mereu această capacitate extraordinară – cred că este o formă de creativitate – de a asocia idei vagi în ceva mai concret, de a construi un puzzle din piese disparate. Și, brusc, mi-am dat seama că exact asta făcea.
— N-ar fi trebuit s-o abordez, a continuat Marnie pe un ton din ce în ce mai agitat. Ar fi trebuit să-mi dau seama că nu pot avea încredere în ea. Nu știu de ce mă aștept la mai bine de la oameni. De ce mi se întâmplă asta?
— Încetează, am spus, așezându-mă lângă ea și luându-i mâinile într-ale mele. Îți faci rău singură și faptul e consumat; n-are rost.
— Și nici măcar n-are sens, a continuat Marnie cu obrajii brăzdați de lacrimi. Cum anume își imaginează ea că l-ai omorât pe Charles? Măcar prima ei postare era teoretic posibilă. Eu aș fi putut să-l droghez. Bine, n-am făcut-o, dar aș fi putut. Dar tu nici măcar nu erai în clădire când a murit el. N-ai auzit nimic. E absurd.
— Marnie, încetează, am spus. Las-o așa.
— Ce ai făcut tu? L-ai împins pe scări, apoi ai plecat acasă la tine? Și pe urmă ce? Te-ai întors la apartament mai târziu în seara aia? Tu nici măcar nu știai că era bolnav. Credeai că era la serviciu.
— Exact, am spus, deși inima începea să-mi bată puțin mai repede și îmi era greu să înghit.
În fundul gâtului, amigdalele îmi erau umflate și uscate; îmi obstrucționau gâtlejul și nu lăsau aerul să-mi ajungă în piept. Îmi simțeam mâinile umede și reci peste ale ei.
— Și de ce-ai face-o? Adică eu știu că nu vă înțelegeați nemaipomenit, poate chiar e puțin spus că nu vă înțelegeați, și știu că lucrurile stăteau prost
– avusese loc acea mare neînțelegere –, dar, chiar și așa, nu este posibil.
Vorbea din ce în ce mai tare, vocea începea să-i tremure și să devină
stridentă. Avea gesturi isterice, dădea din mâini necontrolat. Se înroșise la față de furie.
VP - 132
— L-ai lăsat mort în holul casei mele. Asta vrea să spună? Ai venit, l-ai omorât și ai plecat? Și pe urmă? Ai reapărut câteva ore. Mai târziu doar ca să
mă vezi pe mine când îl găsesc? Femeia asta are o problemă.
Nu se putea opri și nici eu nu puteam s-o opresc. Îi dădea înainte, înșirând numeroasele motive pentru care era absurd, nu putea fi adevărat, era absolut imposibil, iar eu ascultam cum enumera exemple în care eu aș fi putut – dar totodată n-aș fi putut – să-i omor soțul. Articolele declanșaseră
aceste întrebări în mintea ei, iar eu nu știam cum să le pun capăt. Am încercat s-o duc în alte direcții, dar Marnie continua să revină la interogatoriul ei, iar eu îmi simțeam coastele prea neîncăpătoare pentru plămânii mei – carnea apăsa pe oase – și mă întrebam dacă voi putea să-mi păstrez figura impasibilă în caz că ajungea la concluzia corectă.
— Ne iubeam la nebunie. Asta vrea ea să spună, nu? Tu și cu mine? Așa că
noi l-am omorât pe soțul tău. Bineînțeles. Pentru că asta are sens. Și pe urmă
eu m-am îndrăgostit de Charles.
Un mic suspin a răzbătut prin furia ei.
— Și pe urmă tu l-ai omorât ca să mă păstrezi pe mine pentru tine? De-asta? Asta s-a întâmplat?
Mă așteptam să-i dea înainte, să peroreze, să încerce în continuare să-și clarifice nedumerirea cu voce tare. Și asta ar fi fost destul de îngrijorător.
Dar nu. S-a oprit. S-a uitat lung la mine.
— Asta s-a întâmplat? a repetat, cu ochii mari și bărbia împinsă înainte, cu buzele tremurând. Asta spune ea, nu?
Am scuturat din cap – simulând stupefacția, oroarea, repulsia –, iar ea a tăcut, așa că am vorbit eu și am încercat cu disperare să pun capăt acelei discuții.
— Închipuie-ți, am spus, ridicând din sprâncene și încercând să râd. Dacă
poți să-ți închipui.
Mă întrebam ce vedea ea: dacă aveam obrajii roșii, privirea speriată, respirația înghețată; dacă adevărul se citea pe fața mea la fel de limpede ca lacrimile ei.
— Închipuie-ți, a repetat ea încet.
