persoane care avuseserăm atâtea în comun, încât eram din nou aproape una singură.
O vedeam cum își revenea; nu în întregime, firește, în niciun caz, dar încet și sigur. Era o încântare s-o văd gătind iar. Își dădea unghiile cu ojă și se plângea când se ciobeau a doua zi dimineață. Într-o după-amiază și-a privit părul în oglindă, și-a ridicat câteva șuvițe în mâini, apoi s-a încruntat. Seara s-a întors cu vârfurile tunse. Asculta muzică. Se uita la știri. Plângea regulat –
aproape tot timpul –, dar momentele de tristețe copleșitoare erau contrabalansate de cele mai liniștite.
Apoi lucrurile s-au schimbat. Marnie a regresat, revenind la haosul din primele săptămâni. Nu mai dormea. Era epuizată. S-a îmbolnăvit. Nu mai mânca. Când reușea să mai bage ceva în gură – chiar și foarte puțin, niște pâine prăjită, un fruct – o apucau niște vărsături atât de violente, încât am încetat să mai cumpăr mâncare pe care s-o păstrez în apartament numai ca să ne scutim pe amândouă de această oroare. Foamea era mare, dar oboseala era și mai mare. Și, fără mâncare, fără odihnă, nu putea deloc să
scape de ciudata boală.
Sau așa am crezut noi atunci.
Într-o seară, devreme – tocmai ridicaserăm jaluzelele; afară erau artificii și voiam să le vedem –, eu și Marnie stăteam împreună la blatul unde luam micul dejun. Mâncam orez simplu – un săculeț cu orez fiert fiecare; rapid și ușor de făcut – și tăcerea noastră era firească. Ne obișnuiserăm din nou să
luăm masa împreună, lumile noastre se întrepătrundeau, nu mai eram niște oaspeți ocazionali unul în viața celuilalt, ci un fel de cuplu bizar.
— Nu mi-a venit ciclul, a spus ea, punând furculița lângă castron. Am crezut că e din cauza stresului, știi tu, cu toate câte s-au întâmplat. Dar au trecut trei luni.
VP - 136
— Normal că e din cauza stresului. Și de la răceală. Ai slăbit – uită-te cum arăți – și de la atâtea vărsături… Oh.
— Trebuie să fac un test de sarcină.
Mi-am dres glasul, dislocând cocoloșul de orez care mi se închegase în gât, și m-am ridicat de la masă. M-am dus în hol și mi-am luat geanta din cuier. Am ieșit din apartament, am coborât cu liftul și am ieșit în stradă. Am mers prin frig, fără haină, până la magazinul din colț.
M-am întors cu testul de sarcină în nici zece minute.
Marnie stătea exact cum o lăsasem, cu coatele de-o parte și de alta a castronului, cu capul rezemat în mâini.
— Poftim. Fă-l acum.
Ea l-a luat tăcută și s-a dus la baie, cu punga de plastic atârnându-i moale de încheietura mâinii.
Nu-i nevoie să-ți spun că a ieșit pozitiv.
Eu m-am îmbătat. Am băut tequila direct din sticlă și am aliniat păhărelele de rom dintr-o sticlă atât de veche încât lichidul din interior nu mai avea niciun gust, doar era lipicios. Marnie – deja mamă în atât de multe feluri – a turnat suc de mere în păhărele de plastic și și-a înecat frica și panica într-un mod mai cumpătat. La două dimineața, îmbrăcate în costume de baie, ne-am băgat în cadă, în apa care curgea, într-un gest pudic ciudat și inutil. La ora trei, ne-am pus miere pe pâine prăjită și am mâncat până am terminat o pâine întreagă. Pe urmă, ne-am pierdut undeva între durere, șoc și isterie, am plâns și am râs până am adormit, ceea ce n-a durat mult. Apoi, am stat aproape toată dimineața următoare cu fețele lipite de porțelanul rece al vasului de toaletă.
Vezi tu, nimeni nu se așteaptă ca viața să evolueze cum a evoluat a noastră. Eu eram văduvă, aveam o slujbă fără perspective și eram mereu în preajma suferinței. Marnie era văduvă, însărcinată și pe cale să piardă un trai confortabil.
— Trebuie să mă întorc la mine acasă, a spus Marnie în seara următoare.
Trebuie să-mi pun ordine în viață. Trebuie să mă duc la un doctor și să
reîncep munca și trebuie să mă întorc acasă.
I-a telefonat menajerei chiar atunci. Marnie voia să fie casa lună. Și voia ca toate lucrurile lui Charles să fie puse în cutii și depozitate – periuța de dinți, hainele, tot ce era al lui.
Ne-am dus la apartament două zile mai târziu. Am fost șocate să vedem că
menajera întinsese un covor gros și alb, cu model negru, pe podeaua din holul de la intrare. M-am întrebat ce era sub el – o pată de sânge uscat, zgârieturi pe parchetul lăcuit sau doar mirosul morții? –, dar am rezistat tentației de a ridica un colț să mă uit dedesubt. Dispăruseră câteva dintre VP - 137
lucrurile lui Charles – haina lui agățată pe ușă și pantofii bine aliniați lângă
perete –, dar el era încă prezent peste tot. Era în cărțile de pe rafturi, în pozele de pe pereți și în umbrela lui neagră și lungă, încă rezemată lângă a ei în hol.
— Ești sigură?
Marnie s-a încruntat, apoi a început să urce scara.
— Că vrei să locuiești aici, am continuat. Ești sigură? Am putea să-ți căutăm în altă…
— Nu, a spus ea, stând pe treapta de sus și întorcându-se spre mine. Aici ar trebui să fiu. Așa e firesc. Vreau ca micuțul ăsta – și-a pus mâna pe burtă –
să-și cunoască măcar puțin tatăl. Și aici a fost cândva casa noastră. E normal.
Aici trebuie să fie.
A privit pe lângă mine.
— Aici e locul, a adăugat. Probabil chiar aici, sub picioarele mele. Aici a respirat pentru ultima oară. E un lucru pe care copilul lui ar trebui să-l știe, nu crezi?
Tu ce crezi? E un lucru pe care ai vrea să-l știi? Eu știu că aș fi devastată
dacă aș primi un telefon care să mă anunțe că tatăl meu a murit. Nu pentru că mi-ar fi dor de omul care este astăzi: unul care înșală și un dezertor. Ci pentru că mi-ar fi dor de omul care a fost cândva.
În primii zece ani din viața mea, a fost credincios, statornic, onest și sincer. Era întotdeauna prezent, întotdeauna mă încuraja și, în ciuda a tot ce s-a întâmplat când a încetat să mai fie un tată bun, n-a fost niciodată un egoist înainte. Era departe de a fi perfect, dar era hotărât să nu se lase definit de cele mai mari defecte ale lui. Apoi ceva s-a schimbat. Acele neajunsuri care mocneau sub pielea lui de zeci de ani – nerăbdarea, incertitudinea, instabilitatea lui – au început să-i iasă prin pori.
Dar dacă aș vrea să văd locul unde va muri? Nu cred. Pentru mine, el a murit lângă ușa casei noastre, cu valiza în mână, zâmbind în timp ce ne părăsea.
