Dar nu găsesc cuvinte cu care să termin fraza, nu am cum să desfac ceea ce deja a fost făcut.
— Să nu-ndrăznești, șuieră ea printre dinți. Altă minciună? Asta cauți?
Am fost atât de…
— Marnie, eu…
— Am auzit tot, Jane. Că ai terminat la serviciu mai devreme în ziua când a murit Charles. Eram atât de ușurată că tu erai aici, să-ți aud vocea în această cameră. Și pe urmă – ce ziceai? – că ai avut o cheie. Și că la început eu nu mi-am pus nici cea mai mică întrebare, am avut întotdeauna încredere în tine, niciodată nu m-am îndoit de tine, nici măcar o dată în – cât? –
douăzeci de ani.
— Pot să-ți explic, eu am…
— Jane.
Mă cutremur la auzul propriului nume care, așa cum sună din fundul gâtlejului ei, seamănă cu un lătrat de câine. Îmi dau seama atunci că nu mai am niciun mijloc de a disimula adevărul, că mi s-au terminat minciunile.
— Te rog să pui pernuța jos, îmi ordonă ea.
Încă o am în mână, atârnând moale pe lângă coapsa mea, și îi dau drumul pe podea.
Ea iese din camera copilului. Afară s-a întunecat de tot, doar luminile stradale proiectează umbre pe trotuar, și camera îmi pare atât de sinistră
fără ele. Simt cum urcă în mine o imensă tristețe și totuși e prea devreme să
înțeleg pe deplin. Mă duc după ea.
Marnie stă pe treapta de sus, uitându-se în jos pe scară, și mâneca hainei îi tremură, dar foarte ușor, aproape imperceptibil, iar eu îmi dau seama că și ea simte această spaimă inexplicabilă.
Am manipulat firele și am dictat cursul vieții noastre reciproc. E
înfiorător să trăiești așa, dar și mai tulburător să pierzi. În acest moment, mai am un licăr de speranță.
Audrey gângurește – aproape râde – și pumnulețul ei se încleștează pe o buclă castanie. Trage și Marnie se întoarce spre mine. Are obrajii roșii, VP - 220
brăzdați de dâre de rimel. Are ochii umflați și conturul buzelor estompat în pielea dimprejur.
Cunosc perfect aceste trăsături. Și totuși, cumva, ea îmi pare surprinzător de străină. Acum are ceva nou, ceva în plus.
— Pleacă, îmi spune în cele din urmă. Ieși.
VP - 221
După
Patru ani mai târziu
Capitolul 46
Jane stă în mașina ei – a învățat să șofeze în anii de după aceea. S-a oprit între curtea școlii și calea ferată. S-a trezit de mai multe ore – de pe la trei, aproape patru –, dar și acum este încă devreme. Razele de lumină cad pe parbrizul mașinii, în timp ce soarele se înalță încet printre clădirile de birouri de la capătul șoselei. Jane rabatează scaunul și își trage pătura de pe bancheta din spate peste picioare. Un tren trece cu un zgomot asurzitor, zăngănind pe șine: unul dintre primele trenuri ale zilei. Ferestrele goale defilează în viteză, iar imaginile se amestecă.
Jane își amintește de vremea când călătorea cu trenul tot timpul și se simte ușurată că locuiește acum în suburbii, într-o localitate aflată la trei stații de capătul liniei, fără a avea nevoie să vină în orașul mare. Deține un apartament – sora ei ar fi fost de acord – într-un conac reamenajat, împărțit în șapte locuințe, decorat în tonuri estompate de gri și alb. Îi place amestecul tulburător de vechi și nou: șemineul cu simetria lui perfectă, mobilierul de bucătărie alb și modern, parchetul laminat. Speră că există povești ascunse în pereți, secrete îngropate sub straturile de tencuială și vopsea proaspătă.
Secretele ei sunt puse bine de-acum. A fost un moment complicat, imediat după ce lucrurile au luat-o razna, dar Jane și-a păstrat sângele rece. A declarat la poliție că ea nu spusese așa ceva – „O mărturisire? În niciun caz!”
– și că era păcat că aparatul de monitorizare a copilului nu avea funcția de înregistrare, că le permitea părinților doar să se uite și să asculte ce se întâmplă în direct; dar, chiar dacă ar fi avut, Jane ar fi dovedit că ea avea dreptate.
Dintotdeauna fusese o mincinoasă desăvârșită.
Marnie a insistat timp de câteva luni, cerându-le polițiștilor să facă mai mult, să persevereze, să înceapă o anchetă oficială, dar nu exista nicio dovadă, spuseseră ei, era cuvântul uneia împotriva cuvântului celeilalte.
Totuși au chemat-o pe Jane a doua oară – probabil pentru a da curs plângerilor lui Marnie – și agenții aproape că și-au cerut scuze când i-au pus VP - 222
din nou aceleași întrebări. La sfârșitul întrevederii, au vorbit despre pierdere, suferință din dragoste și despre faptul că mintea îți poate juca feste. Iar Jane a clătinat din cap și n-a trebuit să afișeze un chip schimonosit de suferință, pentru că durerea ei era sinceră.
În spațiul pentru picioare din mașină are un termos cu ceai și Jane ia o sorbitură. Încă e cald. Vede un bărbat într-un palton gros de lână care trece cu mașina pe lângă ea, semnalizează și oprește la porțile școlii. Lasă geamul în jos, întinde mâna cu o mică telecomandă și porțile de metal se deschid cu zgomot. După aceea, străzile devin mult mai aglomerate. Oamenii pleacă la muncă și se grăbesc spre gară. Profesorii își parchează mașinile, ridică
vrafuri de hârtii de pe scaunul din dreapta și aleargă să ajungă mai repede la căldură în clasele lor. Este abia începutul trimestrului și toate aceste gesturi au o oarecare prospețime.
Jane se uită mereu după un păr castaniu, răsucit în spirale de aur roșu, cu bucle care cad lejer în față. Nu se uită niciodată după părul negru tuns scurt și totuși îl vede peste tot: dar niciodată nu e destul de închis la culoare și nu există niciun tatuaj. Scrutează mulțimea în timp ce copiii încep să sosească, însă toți sunt puțin mai mari, însoțiți de părinții lor care se grăbesc să le facă
cu mâna la plecare. Jane se lasă mai jos în scaun, îndoind picioarele, conștientă că unii oameni trec prea aproape de mașina ei: copii pe trotinetă, părinți luptându-se cu bagaje și copii mici în brațe.
Jane ridică privirea și o vede. Marnie se apropie din cealaltă parte a porților. Poartă pantaloni negri și largi, scurți până deasupra gleznelor, și adidași de un alb strălucitor. Își ține paltonul albastru-închis la guler și merge cum a mers întotdeauna: hotărâtă, încrezătoare, fără teamă. Vorbește și Jane simte brusc un val de invidie, pentru că ea cunoaște atât de bine mișcările acelor buze, ridicarea și coborârea acelor obraji, dinamismul acelui maxilar.
Audrey pășește alături de Marnie, într-un palton roșu și niște pantofi negri lucioși. Jane are impresia că părul lui Audrey, castaniu ca al mamei ei, a fost tuns de curând; îi încadrează cu grijă bărbia. Poartă un rucsăcel roșu care i se leagănă în mână și o pălărie roșie pe cap.
Și Jane are o pălărie la fel. Cu câteva săptămâni în urmă, le urmărise pe Marnie și Audrey până la magazinul școlii de pe strada comercială. Marnie a ieșit din el încărcată cu sacoșe cu uniforme, iar Audrey țopăia în fața ei încântată, purtând acea pălărie. Așa că s-a dus și Jane acolo și a cumpărat una, mințind că fiica ei o pierduse anul trecut. Voise să-i pipăie materialul –
