— Atunci spune.
Aș putea să mă conving să cred – și pe tine la fel – că era o stratagemă. Aș
putea spune că am încurajat-o doar ca să terminăm odată discuția, doar ca să-i dau posibilitatea să spună ce avea de spus în speranța că apoi va pleca.
Dar avea dreptate, desigur: voiam să știu.
— Am încetat să te mai urmăresc.
S-a întrerupt și m-a privit.
— Asta nu te face nici măcar să zâmbești?
— Nu-mi pasă.
— Ba îți pasă. Te simți ușurată. Ei bine, asta-i tot ce voiam să-ți spun. Asta nu înseamnă că ancheta mea s-a terminat, în niciun caz. Vreau în continuare ca Marnie să afle adevărul. Pentru că sunt mult mai multe necunoscute decât ce am spus în primul meu mesaj, nu? Sunt atâtea lucruri pe care ea nu le știe.
Dar nu mă mai grăbesc.
— Valerie…
— Tu vei distruge totul singură.
— Oh, ia mai…
— Atunci voi scrie despre asta.
Liftul s-a oprit la parter și ușile s-au deschis. Am intrat în cabină.
— Sună-mă când ai terminat, a șoptit ea.
VP - 206
Capitolul 41
Nu m-am dus la serviciu săptămâna asta. Duncan mi-a trimis un e-mail furibund, acuzându-mă de neglijarea responsabilităților. Am primit un mesaj îngrijorat de la Peter. Nici lui nu i-am răspuns.
Am fost ocupată să-mi plâng mie de milă și astăzi a fost cel mai rău, am atins punctul culminant al veștilor proaste.
Apoi, pe neașteptate, a apărut o rază de lumină. Tocmai când începea să-mi fie foame și mă gândeam la cină, am primit un telefon de la Marnie. Era înnebunită, agitată, aproape isterică, așa cum i se întâmplă de obicei în astfel de cazuri, incapabilă să poarte o discuție calmă și rezonabilă. Zicea că lui Audrey i-a crescut iar foarte mult temperatura, că au reușit să obțină o programare de ultim moment la doctor – unul foarte bun, dispus oricând să
facă excepție de la reguli pentru un bebeluș – care a diagnosticat-o cu otită.
Ea avea rețeta, dar de la cabinet trimiseseră o copie și la farmacie. Aș putea să mă duc eu, dacă nu mă deranjează, dat fiind că era o farmacie între apartamentele noastre, unde încă era deschis? Aș fi de acord?
— Bineînțeles, am spus eu. Vin la tine cât pot de repede.
Am tras pe mine blugii mei vechi, un pulover și ghetele maro-închis, am mers până la stația de metrou prin ploaie și m-am așezat într-un vagon plin de familii în geci de pe care picura apă, cu ferestrele acoperite de condens.
Eram plină de speranță. Era o veste bună, nu? Iată că ne reuneam. Era remediul, ocazia de a reconstrui ceea ce părea distrus.
Știam exact ce va urma. Îi și vedeam fața când avea să afle ce se întâmplase cu Emma: șocul, tristețea. O și vedeam punând ibricul pe foc, comandând mâncare la pachet, apoi hotărând că ceaiul nu era tonicul potrivit, nu pentru o astfel de rană, și deschizând o sticlă de vin. Audrey adormea repede – datorită antibioticelor și analgezicelor – și noi ne alinam tristețea împreună.
Dar lucrurile n-au fost chiar atât de simple. Pentru că eu m-am dus la farmacie, așa cum mă instruise ea, și am constatat că închisese cu o oră mai devreme decât prevăzuserăm noi. Pe afișul de pe ușă scria clar – Vineri: de la 8:00 la 19:00 –, dar cumva noi încurcaserăm mesajele, informația era inexactă. Am sunat-o pe Marnie. I-am spus că vin la ea să iau rețeta și caut o altă farmacie. Ea a început să se panicheze – dacă nu era altă farmacie, nu puteam să găsim medicamentul care trebuie decât a doua zi. Am liniștit-o spunându-i că totul va fi bine și mi-am imaginat un moment, mai târziu în seara aceea, când și ea avea să mă liniștească pe mine.
VP - 207
Am urcat în trenul următor și, când am ajuns la stația lângă care locuia Marnie, o lumină cenușie scălda cerul, clădirile, asfaltul. Am mers pe traseul obișnuit până la apartamentul ei, prin pasaj și trecând pe lângă șirul de magazine. Toți pașii aceia, toate momentele acelea mă linișteau. Erau locurile mele, drumul spre o persoană dragă mie. Am plâns puțin – ceea ce nu este neobișnuit pentru mine în acest moment –, dar a fost un plâns ciudat, cathartic parcă.
M-am întâlnit cu vecinul tău în hol. Îți amintești de bărbatul cu servietă, care se grăbea spre serviciu în ziua când te-ai născut tu? Tocmai se întorsese de la serviciu și era la intrare, scuturându-și umbrela de apă în stradă. M-a salutat cu un mic zâmbet și cu un semn din cap și mai discret.
Jeremy m-a întâmpinat cu un semn rapid din mână.
Simțeam că acolo era locul meu.
Am ciocănit la ușă, iar Marnie a deschis și părea fericită că mă vede.
— Ai ajuns, a spus ea cu un surâs.
Purta niște blugi închiși la culoare și un tricou crem, larg pe șolduri, dar strâns pe brațe. Își strânsese părul într-un coc lejer și, ca întotdeauna, șuvițele mai scurte i se desprinseseră în față. Arăta superb.
— Îmi pare rău, a spus ea. Ziceau că închide la ora opt. Sunt sigură că au spus ora opt.
Apartamentul arăta impecabil: podelele străluceau, suprafețele erau imaculate și n-am văzut niciun obiect care aparținuse lui Charles.
— S-a întâmplat ceva? m-a întrebat ea și s-a aplecat să mă vadă mai bine.
Ai plâns?
