S-a uitat la lenjeria curată pe care o ținea în mână.
Am dat din cap și am arătat spre sertarul de sub chiuvetă.
— Asta?
A ridicat un absorbant ambalat în plastic mov.
Am dat din cap.
— Vrei să…?
Avea niște ochi rugători care spuneau: Te rog, măcar asta fă-o singură, și lucrul ăsta mă face să zâmbesc acum, știind că ar fi făcut-o dacă i-aș fi cerut.
S-a întors cu spatele, iar eu m-am șters între picioare de mai multe ori. Am continuat până m-am simțit mai uscată, dar nu mai curată. Mi-am schimbat chiloții și am depărtat picioarele ca să țin materialul întins cât timp am fixat absorbantul. Jonathan a ținut o cârpă sub jetul de apă de la robinet. Mi-a șters mâinile, una după alta, între degete și ușor pe lângă inelul pe care mi-l dăduse. Eu m-am ridicat în picioare și mi-am tras cămașa de noapte pe mine.
— Vreau și pantalonii de pijama, am spus.
— Și pantalonii?
Am dat iar din cap.
— Bine. Urcă-te-n pat și îi caut eu.
M-am dus în dormitor. Eram încă lipicioasă pe picioare, iar absorbantul deja se umezise. Am tras pilota la o parte și m-am strecurat dedesubt, surprinsă să văd cât de curate arătau mâinile mele, de parcă nu se întâmplase nimic.
Jonathan mi-a dat niște pantaloni de pijama de-ai lui. Erau în carouri verzi și roșii, cu bandă elastică în talie. Îi purta tot timpul: dimineața când bea cafeaua și citea ziarul, seara când lenevea pe canapea și se uita la filme.
Îi am și acum.
— Dar s-ar putea să se… am dat eu să spun.
El a scuturat din cap.
— Nu contează.
*
VP - 216
Nu știusem că eram însărcinată. M-am gândit la weekendurile noastre dinainte – la locurile în care merseserăm și oamenii pe care îi văzuserăm – și mi-am dat seama că probabil trecuse de-atunci o lună sau două, dar eu fusesem prea ocupată, prea fericită să văd că timpul trecea.
N-am știut – și mi s-a părut greu de exprimat la acea vreme –, dar am avut impresia că această ignoranță mi-a negat experiența. Eram tristă, însă nu puteam justifica acea tristețe. Cum ar putea să-ți fie dor de ceva care nu a existat niciodată?
Și totuși, în același timp, chiar a fost ceva, nu ceva mare sau mic, dar totuși ceva. Am văzut persoana care ar fi devenit acele câteva celule într-o bună zi. Am văzut un băiețel care semăna cu Jonathan. Am văzut un băiețel pe o bicicletă, cu părul blond și bărbie mică, ascuțită. Am văzut un băiețel care voia să mă țină de mână, care se legăna între noi, care creștea alături de noi, care era iubit și știa asta în fiecare clipă.
*
Câteva săptămâni mai târziu, Jonathan s-a întors după ultima lui cursă de alergare, ultimul său antrenament pentru maraton. Se simțea din nou relaxat în preajma mea. Nu se mai întrerupea când intram eu în cameră și nu mai arunca o privire în direcția mea din cinci în cinci minute. Am mâncat din farfuriile ținute în poală pe canapea și, pentru că discuțiile delicate sunt adesea mai ușor de purtat când stai unul lângă altul, i-am spus ce doream.
Îmi doream băiețelul acela care semăna cu el.
El a zâmbit, s-a întors spre mine și mi-a spus că și el voia asta.
*
Cred că Marnie l-ar fi iubit pe băiețelul acela. Cred că i-ar fi cumpărat cadouri, ar fi organizat excursii cu el și l-ar fi învățat să gătească. Cred că ea ar fi fost mai bună cu el decât sunt eu cu tine.
Nu.
Știu sigur că ea ar fi fost mai bună cu el decât sunt eu cu tine.
Nu pot să nu recunosc faptul că simt o ușoară surescitare.
Pentru că, după asta, fără voi doi, vom fi nedespărțite.
Capitolul 44
Ești culcată în pătuțul tău. Ești distrasă de jucăria mobilă care atârnă din tavan, de stelele albe și gri din fetru care dansează la capătul firului. A amenajat frumos camera asta, perfect pentru tine. Storurile de culoare crem, VP - 217
cu păsări delicate, gravate în alb. Rafturile ticsite cu cărți, jucării și poze cu animale viu colorate în rame albe, elegante. Ești foarte iubită.
O văd pe mama ta în tine, în tot ce ai tu. În buzele tale mici și rozalii de pe fețișoara ta, asortate cu salopeta roz cu picățele. În albastrul senin al ochilor tăi. În pumnii pe care îi închizi și îi deschizi nerăbdătoare atunci când aștepți să fii hrănită pentru ultima oară înainte să te culci.
Pe tatăl tău îl văd doar în picioarele tale lungi, în coapsele puternice. Îmi amintesc cum le priveam pe-ale lui când îl purtau înainte prin viață, spre succes. A fost un om norocos, să știi. A avut toate privilegiile, foarte mulți bani și un șarm care inspira încredere. Toată lumea voia să-l facă să râdă, să
zâmbească, se întreceau să stârnească ceva pozitiv în el. E un avantaj incredibil să fii genul de persoană de care ceilalți vor să fie admirați. Mi-ar fi plăcut și mie să am și eu puțin șarm.
Nu-mi vine să cred că timpul nostru împreună e pe sfârșite.
