Presupun că am dat din cap.
— Ce este? a continuat ea, poftindu-mă în sufragerie.
Audrey era întinsă pe o salteluță galbenă pe podea, îmbrăcată doar întrun scutec, îmbujorată la față.
— Așază-te, a insistat Marnie. Ce s-a întâmplat?
Stătea în picioare în fața mea, iar eu mă uitam fix la cureaua ei de piele neagră și la catarama aurie, încercând să mă concentrez. Nu mai plângeam, dar mă dureau ochii. Mă întrebam dacă erau roșii sau înconjurați de cearcăne negre.
M-am așezat pe canapea și am strâns la piept o pernă gri.
— Am avut o săptămână de coșmar, am spus. Emma… Nu știam cum să
termin fraza, dar n-a trebuit să spun mai mult.
— Oh, nu, a exclamat Marnie. Vai de mine! Când? Ce s-a întâmplat? De ce nu m-ai sunat?
— Eu am găsit-o.
— Jane!
VP - 208
— Luni.
Marnie a început să se plimbe prin sufragerie, trecându-și degetele prin păr, înconjurând măsuța de cafea. Era o măsuță cu picioare de lemn și blat de sticlă și, privind mai atent, am văzut urme pe suprafața ei – amprente de degete, urme de apă, cercuri albe lăsate de căni și pahare.
— Ar fi trebuit să mă suni, a spus ea. Aș fi venit imediat. Nu-mi vine să
cred. Cum au…? I-ai spus mamei tale?
Marnie a închis ușile balconului, apoi a tras perdelele peste geamuri. Fără
zgomotul claxoanelor de mașini și vocile de pe trotuar, camera părea dintr-odată mai mică. Eram doar noi.
— Aproape că nici nu mai e prezentă, i-am explicat eu. Am avut impresia că a dispărut în clipa când i-am spus. Nici n-a mai vrut să mă privească după
aceea. N-a vrut să mă asculte. Stătea tot în fotoliu, cum stătuse și până
atunci, dar era complet dusă.
— Oh, Jane, îmi pare tare rău.
S-a lăsat pe canapea lângă mine.
— E logic, am spus eu.
— Logic? Ce vrei să spui?
— Întotdeauna a adorat-o pe Emma, nu? Că o fi din cauza demenței sau…
Ce mai contează? N-a fost niciodată lângă mine să mă susțină.
Lui Marnie i-a scăpat un mic scâncet trist.
— Ce oribil, a șoptit ea. E groaznic. Adică… Biata de tine. Cred că a fost un șoc. Te-ai dus la serviciu?
Am scuturat din cap.
— Ai stat acasă? Toată săptămâna? Singură? De ce n-ai…?
Mi-a luat mâinile într-ale ei. Avea unghiile lăcuite cu roz și erau atât de lungi, încât mă gâdilau în timp ce îmi încălzea articulațiile în palmele ei.
— Aș fi putut să fiu acolo, a spus ea. Aș fi putut să am grijă de tine. Mi-e ciudă când mă gândesc că ai trecut prin toate astea singură.
— Nu-i atât de grav.
— Nu fi ridicolă, a protestat ea lovindu-mă ușor peste braț. E o nebunie să
rămâi de una singură după o astfel de… traumă. Sunt mereu aici, întotdeauna am fost aici, la capătul firului. Trebuia să mă suni. Dar nu mai contează asta acum. Sunt aici. Sunt aici. Sunt mereu aici. Când e înmormântarea? Va veni și mama ta? Ai nevoie de o mână de ajutor cu organizarea? Sau să-i strângi lucrurile? Ce pot să fac?
— Am acceptat să-i golesc apartamentul mâine. Se mută altcineva acolo luni. Speram să nu se grăbească așa, dar apartamentele alea sunt foarte căutate, sunt atât de ieftine și…
VP - 209
Audrey a început să scâncească și în câteva secunde să plângă. Era roșie la față ca un rac, lovea în podea cu pumnișorii ei strânși, dădea din piciorușe.
— Oh, știu, știu, a spus Marnie, grăbindu-se s-o ia în brațe. Știu că te simți rău, biata mea scumpă și mititică.
