Marnie este o fire deschisă, prietenoasă și afectuoasă. Are o siguranță de sine impecabilă, nu se teme de nimic și nu se îndoiește niciodată de buna-credință a celui cu care discută. Pe când eu sunt extrem de suspicioasă. Mă
tem de o eventuală animozitate și aștept mereu ceea ce știu că se va întâmpla la un moment dat. Mă aștept mereu să fiu ridiculizată. Pe atunci, mă temeam că voi fi judecată pentru coșurile de pe frunte, pentru părul lipsit de strălucire, pentru uniforma care îmi era prea mare. Acum, pentru timbrul vocii mele, pentru tremurul ei, pentru hainele mele – confortabile, dar care rareori îmi vin bine –, părul meu, pantofii mei sport, unghiile mele roase.
Ea este lumina, iar eu sunt întunericul.
Știam asta pe atunci. Acum o știi și tu.
— Numele? a întrebat pe un ton răstit profesoara cu bluză albastră, care stătea la un birou în capătul rândului.
— Marnie Gregory, a spus ea pe un ton ferm și sigur.
VP - 4
— E… F… G… Gregory. Marnie. Tu ești în clasa de-acolo, cea cu C pe ușă. Și tu? a continuat ea. Pe tine cum te cheamă?
— Jane, i-am răspuns.
Profesoara a ridicat privirea de pe foaia de hârtie din fața ei și și-a dat ochii peste cap.
— Oh, scuze, m-am fâstâcit eu. Baxter. Jane Baxter.
A căutat pe listă.
— Du-te cu ea. Acolo. Ușa cu litera C.
Unii ar putea spune că a fost doar o prietenie de conveniență, că aș fi acceptat orice dovadă de bunătate, de afecțiune, de dragoste. Și poate că așa este. Dar, în acest caz, aș putea să-i contrazic spunându-le că soarta ne-a adus împreună, că prietenia noastră era scrisă în stele, pentru că, mai târziu, pe drumul vieții noastre, și Marnie urma să aibă nevoie de mine.
Știu că pare o prostie. Probabil că și este. Dar uneori aș fi gata să jur că
ăsta este adevărul.
*
— Da, te rog, a răspuns Stanley. Eu vreau puțină frișcă.
Stanley avea cu doi ani mai puțin decât mine și era un avocat cu multe diplome. Avea părul blond-deschis, care îi cădea peste ochi, și zâmbea întruna, adesea fără niciun motiv evident. Spre deosebire de alții ca el, știa să vorbească cu femeile. Presupun că asta se datora unei copilării înconjurate de surori. Dar era și incredibil de plictisitor.
Deloc surprinzător, Charles părea să aprecieze compania lui Stanley. Ceea ce făcea ca Stanley să-mi fie și mai puțin simpatic.
Marnie a dat cana cu frișcă mai departe, trăgându-și bluza peste abdomen. Nu voia ca materialul – mătase, cred – să se atingă de buza bolului cu salată de fructe.
— Altceva? a întrebat ea, uitându-se de la Stanley la mine, apoi la Charles.
Charles purta o cămașă cu dungi albastre și albe și își desfăcuse nasturii de sus, lăsând să i se vadă un triunghi de păr întunecat. Privirea ei s-a oprit o clipă acolo. El a scuturat din cap și cravata – lărgită în jurul gâtului – i-a alunecat puțin spre stânga.
— Perfect, a spus Marnie, așezându-se și luând în mână lingurița de desert.
Ca întotdeauna, conversația era dominată de Charles. Stanley reușea să
țină pasul și, de câte ori era posibil, intervenea și el, vorbind despre succesele lui, dar eu mă plictiseam, și cred că și Marnie. Amândouă stăteam rezemate de speteaza scaunului, sorbind vinul rămas în pahar, absorbite în conversații imaginare care se desfășurau în mintea noastră.
VP - 5
La zece și jumătate, Marnie s-a ridicat în picioare, așa cum făcea mereu la această oră, și a spus:
— Bine.
— Bine, am repetat, ridicându-mă la rândul meu.
Ea a adunat cele patru castroane de pe masă și le-a stivuit în pliul brațului stâng. Un strop mic de suc roz de zmeură care rămăsese pe unul dintre vase s-a imprimat în albul cămășii ei. Eu am luat bolul de fructe acum gol – îl făcuse chiar Marnie la un curs de olărit cu câțiva ani în urmă – și cana de frișcă, apoi am urmat-o în bucătăria din fundul apartamentului.
Apartamentul acesta – apartamentul lor – reflecta dinamica relației pe care o aveau. Charles plătise un avans considerabil, deoarece el plătea aproape tot, dar Marnie insistase să-l cumpere. Ea își dăduse seama imediat că apartamentul era făcut pentru ei și nu te va surprinde să afli că Marnie a fost întotdeauna incredibil de convingătoare.
Când s-au mutat în el, era aproape o dărăpănătură: mic, întunecos, murdar și igrasios. Se întindea pe două etaje și arăta înfiorător de neîngrijit.
Dar Marnie a fost întotdeauna o vizionară. Ea vede lucruri pe care alții nu le pot vedea. Până și în cele mai întunecate locuri găsește speranță – culmea, chiar și în mine – și e convinsă că va scoate de-acolo ceva extraordinar.
Întotdeauna i-am invidiat această încredere în sine. La Marnie, vine dintr-un fel de încăpățânare. Nu se teme de eșec, nu pentru că nu a dat greș niciodată, ci pentru că eșecul a fost întotdeauna doar un ocol, o mică diversiune pe un drum care duce în cele din urmă la succes.
A lucrat neobosit – seara, în weekenduri, folosindu-și tot concediul de odihnă – pentru a construi ceva frumos. Cu mâinile ei mici, a dezlipit tapetul, a șlefuit ușile, a vopsit dulapurile, a curățat covorul, a pus parchetul, a cusut jaluzelele. A făcut tot. Până când camerele au ajuns să degaje aceeași căldură
pe care o degajă ea: o încredere liniștită, un sentiment nedefinit, dar recognoscibil, că ești acasă.
Marnie a pus castroanele în mașina de spălat vase, lăsând puțin spațiu între ele.
— Așa se spală mai bine, a spus ea.
— Știu, am răspuns eu.
