Repeta asta în fiecare săptămână și eu scoteam același mic mormăit dezaprobator de fiecare dată, pentru că mie mi se părea doar o mare risipă
de apă.
— Lucrurile merg bine cu Charles, a spus ea.
Am simțit o furnicătură pe șira spinării și m-am îndreptat de spate, forțându-mă să trag aer în piept.
VP - 6
Nu discutaserăm decât o singură dată despre relația lor și fusese o discuție tensionată, încărcată de istoria lungă și complicată a unei foarte vechi prietenii. De atunci, n-am mai vorbit decât despre lucruri inofensive: planurile lor pentru weekend; casa din afara Londrei pe care visau să și-o cumpere într-o bună zi; mama lui, bolnavă de cancer, care locuia în Scoția și avea să aibă parte de o moarte foarte lentă, dureroasă și în cea mai mare singurătate.
Nu discutaserăm, de exemplu, despre faptul că erau împreună de trei ani și că eu, cu câteva luni în urmă, găsisem întâmplător – și știu că n-ar fi trebuit să caut acolo – un inel de logodnă cu diamante, ascuns în fundul noptierei lui Charles. Nici despre faptul că se îndreptau spre un angajament permanent, chiar și fără acel inel, care îi va lega pe vecie, într-o manieră care pe Marnie și pe mine nu ne legase nici după aproape douăzeci de ani.
Și nu discutaserăm niciodată despre faptul că eu îl uram.
— Da, i-am răspuns, pentru că mi-a fost teamă că o propoziție întreagă, poate chiar un cuvânt din două silabe, va arunca prietenia noastră în aer.
— Nu crezi? a spus ea. Nu crezi că lucrurile merg bine între noi?
Am dat din cap și am turnat restul de frișcă din cană în recipientul de plastic de la supermarket.
— Suntem făcuți unul pentru altul, nu crezi? a întrebat ea.
Am deschis ușa frigiderului, m-am ascuns în spatele ei și, încet, foarte încet, am pus frișca la locul ei pe raftul de sus.
— Jane?
— Da, am răspuns. Cred că da.
A fost prima minciună pe care i-am spus-o lui Marnie.
Mă întreb acum – de fapt, aproape tot timpul: dacă n-aș fi spus atunci această primă minciună, le-aș mai fi înșirat pe urmă pe celelalte? Îmi place să-mi spun că prima a fost cel mai puțin importantă dintre toate. Dar asta, culmea ironiei, este o minciună. Dacă aș fi fost sinceră în acea seară de vineri, poate că totul ar fi fost – sigur ar fi fost – altfel.
Vreau să știi un lucru: am crezut că fac ceea ce trebuie. Vechile prietenii sunt ca o frânghie veche, roasă în unele locuri, îngroșată și noduroasă în altele. M-am temut că acest fir al iubirii noastre este prea subțire, prea uzat pentru a suporta greutatea adevărului meu. Pentru că adevărul – acela că n-am urât pe nimeni așa cum îl uram pe el – ne-ar fi distrus prietenia.
Dacă aș fi fost sinceră – dacă aș fi sacrificat dragostea noastră pentru a lor
– probabil că acum Charles ar fi în viață.
VP - 7
A doua minciună
Capitolul 2
Iată, deci, adevărul meu. Nu vreau să par prea patetică, dar cred că meriți să cunoști această poveste. Chiar cred că trebuie să o cunoști. Este povestea ta, așa cum este și a mea.
Charles e mort, da, dar nu asta a fost intenția mea. Pe cuvânt, n-am crezut niciodată că va fi vreodată altceva decât un ghimpe constant și dureros în coasta mea. Era unul dintre acei oameni care te domină, pur și simplu: cu cea mai puternică voce, cu cele mai grandioase gesturi, mai înalt, mai lat în umeri, mai puternic și mai bun decât toți ceilalți. Ai fi zis că era mai mare decât viața, ceea ce acum, desigur, pare puțin ironic. Cu alte cuvinte, simpla lui existență părea o dovadă suficientă că el va exista mereu.
*
În primii ani din viața mea – și presupun că asta este valabil pentru primii ani din viața oricui –, familia a fost cadrul meu de referință. Deciziile importante, cele care îmi defineau existența de zi cu zi – unde locuiam, cu cine îmi petreceam timpul, chiar și cum mă chema –, nu-mi aparțineau mie.
Părinții mei erau păpușarii care mă conduceau prin viață.
Dar, mai târziu, era de așteptat ca eu să-mi iau propriile decizii: ce să mă
joc, cu cine, unde și când. Familia mea fusese totul pentru mine, până când a devenit doar temelia pe care mi-am construit propria identitate. Era minunat, deși oarecum copleșitor, să descopăr că devenisem o entitate proprie.
Dar am avut noroc. Mi-am găsit o tovarășă de joacă.
Curând, eu și Marnie am devenit nedespărțite. Nu semănăm deloc una cu cealaltă și totuși profesorii ne confundau frecvent. Pentru că eram mereu împreună. Ne așezam una lângă alta la fiecare oră de curs, mergeam împreună de la o sală de clasă la alta și ne duceam acasă cu același autobuz la sfârșitul orelor.
Sper ca într-o bună zi să ai și tu parte de o asemenea prietenie. În adolescență, ne putem atașa de cineva într-atât încât simțim că acea legătură
va dura o veșnicie, legați de experiențe noi și de un sentiment de libertate nemaiîntâlnit până atunci. Prima și cea mai bună prietenă de la vârsta de unsprezece ani e ca o magie. Este amețitor să fii atât de indispensabilă cuiva VP - 8
și să ai atâta nevoie de cineva. Este sentimentul acela de a fi interconectate pe toate planurile. Dar aceste legături timpurii nu sunt durabile. Și într-o zi vei decide să te retragi din această prietenie și să te dedici unei povești de dragoste, de exemplu. Te vei desprinde membru cu membru, os cu os, amintire cu amintire, până când vei putea exista independent și vei deveni din nou o singură persoană acolo unde altă dată erați două.
Marnie și cu mine eram încă două când ne-am mutat într-un apartament din Vauxhall după absolvirea facultății. Era un apartament modern, într-un imobil nou, construit cu nici zece ani în urmă, înconjurat de alte clădiri asemănătoare cu același tip de apartamente, cu uși identice, din lemn de pin, ce se deschideau spre coridoare cu mochetă albastră. Avea podeaua acoperită cu linoleum care imita lemnul, mobilă de bucătărie albă și elegantă
și pereți de culoarea magnoliei, impersonali. Toate camerele aveau spoturi de lumină încastrate, inclusiv dormitoarele, iar baia avea gresie de culoarea piersicii. Părea cumva rece, glacial, și totuși mereu se făcea prea cald. Dar era refugiul nostru, unde ne adăposteam de luminile țipătoare și vacarmul neîncetat ale unui oraș cosmopolit, în care niciuna dintre noi nu se simțea cu adevărat confortabil pe vremea aceea.
Lucrurile erau altfel atunci. Discutam despre agenda noastră zilnică la castronul cu cereale de la micul dejun și ne împărțeam sarcinile de peste zi: de cumpărat șampon, baterii pentru telecomandă, ceva pentru cină.
Mergeam împreună până la stația de metrou. Urcam în același vagon.
Normal ar fi fost ca eu să urc în celălalt capăt, astfel încât să fiu mai aproape de ieșire când coboram, dar viețile noastre erau atât de strâns împletite, încât părea ridicol să călătorim separat.
