Ne-a întins o cheie mică și aurie, prinsă cu un lanț subțire și auriu de o plăcuță groasă de lemn, pe care scria patru.
— Altceva mai doriți?
Noi am scuturat din cap că nu.
Jonathan a cărat bagajele la etaj, de-a lungul holului și până în camera noastră. Podeaua era din lemn închis la culoare și pătura de pe pat era brodată cu mici flori pastelate. Draperiile – de culoarea ruginii – fuseseră
trase peste geam și o mică veioză cu abajur roz lumina discret într-un colț. O
sticlă miniaturală de șampanie stătea într-o frapieră, pe un birou de modă
VP - 14
veche, din lemn de mahon. El a deschis-o, a turnat în două pahare și am ciocnit a doua oară pentru căsătoria noastră.
*
A doua zi dimineață ne-am trezit când soarele răsărea, presărând pe cuvertura noastră pete galbene și portocalii de lumină. Țin minte și acum căldura pieptului lui Jonathan pe spatele meu când el s-a arcuit spre mine, pielea moale a palmei lui lunecând ușor peste abdomenul meu, buzele lui pe omoplatul meu. Îmi amintesc senzația de a fi învăluită de el, de a mă simți în siguranță în îmbrățișarea lui, mâinile lui care m-au întors cu fața spre el, sărutările lui care deveneau tot mai apăsate atunci când dorea mai mult.
Abia mai târziu, când s-a auzit un ciocănit în ușă și o femeie ne-a adus, scuzându-se, prosoapele care ar fi trebuit să fie în baie, ne-am dat jos din pat și am făcut planuri pentru ziua aceea. Eu am tras draperiile și am privit marea. Se vedea ca o fâșie la orizont, mărginită de-o parte și de alta de stânci albe, cu vârful acoperit de verdeață. Era octombrie și totuși cerul era încă
luminos, senin și blând.
Ne-am pus ghetele de drumeție și puloverele groase, de lână.
Am pornit pe aleea ce ducea spre plaja pietruită, spre mare, spre valurile care se rostogoleau, spărgându-se la mal.
— Pe aici! a strigat Jonathan, arătând în sus spre stânci. Cred c-ar trebui s-o luăm pe-aici.
Așa că am urcat pe stradă, mergând pe asfalt, pe lângă mașini parcate și ferestre acoperite de perdele, până am ajuns într-o zonă de acostament înverzită, cu un panou care afișa orarul și zilele nelucrătoare și un mic automat de bilete.
— Hai să mergem mai departe, a spus Jonathan, strecurându-se printre câteva autoutilitare parcate și luând-o pe iarbă.
Pe urmă am mers în tăcere, uneori ținându-ne de mână, alteori el în față
și eu în spate, distrasă de altceva, apoi grăbindu-mă să-l ajung din urmă.
El era întotdeauna foarte concentrat, în special în aer liber, mereu cu aparatul de fotografiat în mână, vrând să vadă ce era mai departe, după un colț, ce-ar putea să-l aștepte mai încolo. Pentru mine, era pur și simplu minunat să nu aud decât marea izbindu-se de stâncile de jos și țipătul pescărușilor de deasupra.
După vreo oră, ne-am apropiat de un alt sat de pe coastă: parcă mai mic decât Beer, dar cu o parcare, o clădire micuță care adăpostea câteva toalete publice și o cafenea cu un acoperiș de paie.
— O fi deschis? a spus Jonathan și, pentru că Jonathan era cu mine, era deschis.
VP - 15
A comandat o cană de cafea pentru el și un pahar cu suc rece de portocale pentru mine. Ne-am așezat afară pe băncile de picnic și am privit marea cât timp am așteptat sandvișurile cu costiță. Niște pescari se înghesuiau unul în altul pe mal, protejându-se reciproc de vânt. Îmi imaginam că discutau despre ultima lor captură, despre prețul codului, despre planurile lor pentru restul zilei.
După micul dejun, am rătăcit de-a lungul plajei, în timp ce valurile veneau la țărm și se retrăgeau, scurgându-se printre fisurile din fiecare piatră și pe lângă tălpile ghetelor noastre. Jonathan a observat o mică deschizătură
printre tufele de la poalele falezei și a insistat să ne aventurăm într-acolo.
Ne-am croit drum prin vegetația deasă, îndepărtându-ne de coastă și intrând într-o pădure, făcând zigzag printre tufele mărăcinoase și urzici, pe o potecă
îngustă și noroioasă. Am urcat din ce în ce mai sus, dar tot mai rămâneau stânci înălțându-se deasupra noastră.
După zece, poate cincisprezece minute, am ajuns la o bifurcație. În stânga erau niște trepte săpate în pantă, în dreapta era o potecă îngustă, chiar pe marginea peretelui de stâncă.
— Să încercăm pe-aici, a spus Jonathan, arătând în sus, spre dreapta noastră.
— Nu cred, am răspuns eu.
Jonathan își petrecuse copilăria la țară. Crescuse înconjurat de fân și iarbă
înaltă până la genunchi. Dar eu nu mă simțeam în largul meu într-o astfel de lume. Mă fermecau priveliștile, sunetele și spațiul nesfârșit, dar acolo mă
simțeam ca o intrusă, stânjenită și deloc bine-venită.
— Pe aici îmi pare mai sigur, am spus, arătând spre stânga.
— Haide, a insistat el și a zâmbit. N-o să pățești nimic.
Am ezitat. Dar eram tentată, încurajată de încrederea lui în mine, de siguranța lui. Mi-a fost întotdeauna foarte greu să-l refuz, indiferent ce voia.
Sincer? Aș fi făcut aproape orice mi-ar fi cerut.
Mi-am descleștat pumnii, mi-am întins degetele și am făcut un pas spre el, pe marginea îngustă care ieșea din stâncă.
Jonathan s-a dat înapoi – cu atâta agilitate și cu atâta ușurință, încât ai fi zis că era un acrobat în echilibru pe o sârmă.
