Capitolul 27
Întotdeauna mi-a plăcut foarte mult toamna. Îmi place sentimentul acela că ceva se termină, dar nu se finalizează, îmi plac focurile aprinse în natură, perdelele trase, puloverele groase de lână, ghetele care îți acoperă picioarele și îți amortizează pașii. Îmi plac vântul tăios, norii care înmoaie cerul, senzația aceea când intri din frig la căldură. Vara este excesivă, prea plină de VP - 140
așteptări, cu atâta presiune de a fi vesel, optimist, senin. Și iarna este prea întunecată, chiar și pentru mine.
Dar decembrie a fost întotdeauna o lună ciudată în acest oraș, o anomalie care nu respectă tiparul din calendar. Numai în această lună, atmosfera locului se schimbă complet. Lucrurile, aerul, oamenii capătă o aură
neobișnuită pe măsură ce se scurtează zilele.
Unele schimbări se produc treptat, pe parcursul câtorva săptămâni.
Ghirlande de lumini sunt atârnate între clădiri, strălucind în întunericul nopții ce vine tot mai devreme cu fiecare seară. Vitrinele magazinelor sunt reamenajate, decorate în tonuri festive cu globulețe, brăduți, sănii și zăpadă.
Pe străzi sunt mai puțini oameni. Pe măsură ce se apropie sfârșitul lunii, angajații – care petrec tot anul pe trenuri, merg pe trotuare, intră și ies pe ușile rotative ale clădirilor de birouri, oameni ca mine – leagă concediul de odihnă de zilele de sărbătoare și stau acasă cuibăriți în canapele. Turiștii –
cu căciulițe roșii cu ciucuri albi, cu sacoșe de cumpărături în mâini, cu aparate foto și copii prinși la piept în portbebe – sunt prezenți în grupuri mari; intră și ies din magazinele de jucării, patinează pe patinoare improvizate în locuri altfel subexploatate și stau pe partea greșită a scărilor rulante. Dar, chiar și atunci, nu sunt destul de mulți pentru a compensa absența celorlalți, pentru a contrabalansa un oraș pe jumătate gol ai cărui locuitori preferă să stea acasă.
Alte schimbări sunt aproape instantanee: deodată le zâmbim navetiștilor de lângă noi, pe urmă conversăm politicos cu colegii în bucătărie despre planurile lor de sărbători, cine va găti, exclamăm: Doamne, două zile întregi cu o grămadă de copii pe cap, nu sunteți depășiți numeric? Și, pe urmă, aproape fără să ne dăm seama, le urăm Crăciun fericit tuturor când ne întâlnim: omului de la recepție care întotdeauna pare atât de ursuz, dar care acum poartă o insignă festivă cu luminiță, în lift, directorului care ne surâde într-un mod absolut neobișnuit, barmanului de la cafeneaua de unde ne cumpărăm cafeaua dimineața, gunoierilor, femeii de serviciu, menajerei care spală cănile în chiuveta din bucătărie. Structura orașului se schimbă și brusc devenim cu toții mai buni decât înainte: mai amabili, mai fericiți, mai optimiști – versiunile noastre cele mai bune.
O neglijăm pe colega care nu mai are un partener, ai cărei copii vor fi în altă parte, ai cărei părinți au murit de mult. O ignorăm în continuare pe femeia fără adăpost, așezată pe marginea drumului, cu un sac de dormit uzat sub ea, cu pătura trasă peste umeri și frigul care o paralizează. Nu ne lasă
inima să recunoaștem tristețea care încă există dincolo de această bucurie festivă.
VP - 141
În acel moment din viața mea, puteam fi în ambele feluri. Puteam să aduc tristețea și bucuria. Prietena mea cea mai bună mă invita la masă și aveam o soră frumoasă, dar și un tată absent, un soț decedat și o mamă bolnavă de demență.
Presupun că anul acesta nu voi aduce multă bucurie; doar tristețe. Nu pot să scap de asta, să știi. A fost din ce în ce mai rău. În continuare este din ce în ce mai rău.
Când mă gândesc acum, cred că acela a fost ultimul meu an fericit. I-am telefonat Emmei imediat după miezul nopții, în Ajunul Crăciunului.
Hotărâserăm să o vizităm pe mama la prima oră a doua zi dimineață. Nu recunoscuserăm asta cu voce tare, dar știam că amândouă voiam să ne ducem la ea cât mai devreme, ca să scăpăm odată și să nu mai trebuiască să
ne gândim la asta în restul după-amiezii. Știam că Emma nu voia s-o viziteze, că se îngrozea, și mă așteptam să caute scuze, să încerce să scape. Am sunat-o și, în timp ce ascultam cum sună telefonul, mă întrebam dacă nu cumva nu voia să-mi răspundă ca să evite să meargă la mama.
— Atunci cum facem? am întrebat eu când Emma a răspuns într-un târziu. Ne întâlnim la metrou? Mergem pe jos?
— Se simte mai bine, nu știi? Ți-au spus?
— Ziceau că e tot gripată, dar eu cred că o oră ar fi de ajuns.
— Oh, dar dacă e…
— Emma, am întrerupt-o eu. Haide.
— Nu știu, Jane, a spus ea pe un ton de îngrijorare excesivă. Dacă nu se simte bine… mai venim și noi să ducem microbi… N-ar trebui să ne abținem?
Să mergem săptămâna următoare?
— Em, e mama noastră. Și e Crăciunul.
— Cred că eu nu vin, nu te supăra, a spus Emma. Ne vedem la Marnie? Pe la două, trei? Îmi trimiți și mie adresa ei pe WhatsApp?
— Em…
— Mersi, Jane. Te iubesc. Crăciun fericit.
Apoi a închis.
M-am uitat la telefon. Eram furioasă, dar conversația asta avusese loc sub diferite forme de-a lungul foarte multor ani, așa că nu m-a surprins.
Emma era furioasă pe mama – pe bună dreptate, cred – pentru că nu-i oferise prea mult sprijin în cei mai grei ani din viața ei. Dar și eu eram furioasă. Și eram la fel de îndreptățită să fiu, dacă nu chiar mai îndreptățită.
Fusesem nu doar complet abandonată, ci și ignorată aproape toată copilăria mea. Emma fusese mereu favorita. Dar ea nu se gândea niciodată la asta; nici măcar nu încerca să vadă lucrurile din perspectiva mea. Emma era mereu anxioasă, mereu nervoasă, mereu preocupată de propriile probleme și VP - 142
interesată de propriile sentimente și asta o făcea egoistă. Ea putea să refuze să meargă în vizită la mama pentru că știa că mă voi duce eu. Nu concepeam să nu mă duc. Pentru că ar fi fost o cruzime din partea mea.
Dar ce-ar fi fost dacă aș fi început conversația spunându-i că n-am curajul să merg, că nu pot să-mi înghit furia timp de o oră și că de data asta n-avea decât să se descurce ea singură? Ce-ar fi fost dacă aș fi făcut așa cum făcuse ea mereu? Dacă aș fi încetat să-i mai fiu sprijin și i-aș fi cerut să fie ea sprijin pentru mine?
Încă nu știu răspunsurile la aceste întrebări. O persoană care toată viața s-a sprijinit pe alții poate să sprijine pe altcineva? Nu sunt convinsă. Cred că, atunci când ai preluat de bunăvoie acest rol în viața cuiva, trebuie să accepți că acela se va pune mereu pe sine pe primul loc și că structura acelei relații nu poate fi inversată. Acela te va lăsa să cazi înainte să se sacrifice pe sine pentru a te sprijini pe tine.
*
Am ajuns devreme, pentru că taximetristul – care percepea un tarif triplu pentru o călătorie în zi de sărbătoare – depășise limita legală de viteză de câte ori prinsese ocazia. Uram chestia asta: viteza, vibrațiile, senzația de a fi complet captiv, complet la mila altcuiva.
Când am intrat în camera mamei, ea stătea ridicată în pat, îmbrăcată întrun tricou portocaliu și un cardigan albastru intens, care îi cădea de pe umărul stâng. Avea un guler cu volane și la rever prinsă o insignă cu un brad împodobit cu globuri multicolore, care se aprindeau ca niște luminițe roz și galbene.
— ’Neața, am spus eu și am zâmbit când am intrat pe ușă pe sub vâscul atârnat de cadrul ușii. Ce mai faci?
